Un român din cinci lucrează astăzi peste hotare. Deși sunt milioane care muncesc cu gândul că se vor întoarce, infinit mai puțini fac pasul decisiv. Și asta pentru că autoritățile pun piedică românilor încă de cum trec granița, deși venirea acestora în țară ar aduce prosperitatea.
„Chiar dacă vorbesc de atâta vreme limba engleză, visele mele sunt toate în limba română”, spune „americanul” Daniel Edu, în vreme ce îndreaptă drapelul Statelor Unite cocoțat pe un stâlp de metal lângă steagul României. Daniel este român sadea, oltean de-al nostru dintr-un sat din Gorj. Vremurile l-au făcut însă să plece la muncă în capătul celălalt al lumii, în California. A petrecut acolo suficient cât alții să se simtă complet dezrădăcinați. Dar el nu s-a adaptat nicio clipă și vrea să revină acasă. „Eu am încercat să plantez în grădină un brad pe care l-am scos cu tot cu rădăcini dintr-o pepinieră. Și a murit. Și la un moment dat cineva mi-a spus: nu s-a prins pentru că nu e pus acolo unde a crescut, nu e în pământul acela. La fel ca și brăduțul ăla , nici noi din diaspora nu am prins rădăcini acolo. Adică tot timpul mintea mea a fost în România, sufletul meu a fost în România. Există această chemare a pământului ca în romanul Ion”. Aventurile lui Daniel de a se replanta în România spun povestea a mii de români care se străduiesc să se reîntoarcă.
Alungat din țară de un sistem strâmb
În urmă cu 13 ani Daniel era proaspăt absolvent a două facultăți la Academia de Științe Economice din București: Cibernetică și Turism. Fuseseră cinci ani grei de școală cu multe sacrificii pentru el, dar și pentru părinți, profesori într-un sat din Gorj care au fost nevoiți să se înglodeze în datorii pentru a-l ține la studii în Capitală. După ce s-a văzut cu diplomele în mână a încercat să se angajeze și singurul loc de muncă pe care a reușit să îl găsească cu toată pregătirea sa a fost să fie vânzător de apă îmbuteliată. Nici măcar nu primea un salariu, ci doar un comision din vânzări: „Aș fi câștigat lunar în jur de 50 de dolari, un milion jumătate de lei. Din banii ăștia nu mi-aș fi permis o chirie așa că ne pregăteam să ne facem rost de un loc în cămin la negru. Cam astea îmi erau perspectivele”. Așa a ajuns să fie nevoit să părăsească țara, aproape izgonit. A găsit o ofertă să plece la muncă pe perioada verii în Statele Unite. Trebuia doar să facă rost de bani pentru biletul de avion. „Mama m-a ajutat atunci. Mi-a spus că am fost premiant în liceu, am avut note foarte bune, am făcut și două facultăți și mi-a spus «Nu m-am împrumutat la toate băncile ca să te țin în facultate și apoi să ajungi să vinzi apă la comision»”. A fost o decizie dureroasă a unei mame nevoite să-ți trimită de acasă propriul fiu. Dar s-a dovedit a fi singura variantă câștigătoare. Deși zbuciumul lui Daniel a continuat și dincolo de hotare, chiar la un nivel mai intens. Când a ajuns acolo a uitat toate calificările sale în Economie și a luat-o de la zero, la șaibă. La propriu. „Era o strungărie și erau niște mașini care roteau o piesă și eu aveam o mașinuță cu care trebuia să polizez piesa. Când te uitai cu lupa la ea trebuia să fie perfectă. Simțeam pentru prima oară în viața mea cum se fac banii”.
Visul american şi eliberarea de cel românesc
Aici l-a găsit Alina Băniță, prietena lui din România, venită după el la muncă anul următor. Când l-a văzut, a început să plângă. „Era negru tot te funingine pe față de la uleiul acela de mașină, i se mai vedea doar albul ochilor. Am zis că munca nu e rușinoasă însă părea foarte greu ce trebuia să facă timp de 10 ore în picioare lângă mașina aceea”. Fără ezitare i-a luat lui Daniel polizatorul din mână și s-a apucat și ea să presteze aceeași muncă. Ca și lui Daniel, și ei România îi închisese drumurile. Alina absolvise Facultatea de Administrație Publică în București, dar a dat repede cu nasul de mizeria din sistem. Primul ei serviciu a fost într-un birou de la Primăria Capitalei unde singurele sarcini mai serioase care i se dădeau era să facă cumpărături pentru angajatele mai vechi. America a însemnat și pentru ea eliberarea. A aplicat la „Loteria vizelor” și a câștigat devenind liberi să își caute de lucru pe perioadă nedeterminată. Au munci amândoi umăr la umăr uneori și câte 17 ore pe zi, câte două sau chiar trei joburi, consumându-și energia, sănătatea și tinerețea. Dar lună de lună reușeau să facă economii substanțiale. După 12 ani de muncă a câte 17 ore pe zi au pus deoparte câteva sute de mii de dolari. S-au gândit că, deși au pierdut o mare parte din tinerețe, măcar cu banii strânși își vor putea câștiga viața tihnită la ei în țară. Așa că s-au gândit să îi investească în România pe toți. O decizie grea și riscantă.
România, țara posibilităților puține
Au cumpărat un teren viran la munte într-o zonă idilică, lângă Târgu Jiu, și au investit acolo toată agoniseala lor, până la ultimul cent. Apoi, pentru a termina ce au început, s-au mai și împrumutat la bănci din Statele Unite. Vara trecută, când totul a fost gata, și-au denumit construcția „Casa Diaspora” și au deschis-o circuitului turistic. La o săptămână de la inaugurare deja au început să curgă controalele de la „organele competente” ale statului. Două controale de la două instituții diferite la interval de câteva zile. Deși nu au primit vreo amendă, asta i-a pus în alertă mai ales că gurile rele îi spuneam că dacă vin în control oricum vor găsi ceva în neregulă, că nu se cade să se întoarcă controlorii de pe teren fără măcar o amendă simbolică. „ Am făcut o listă cu toate instituțiile posibile care ar putea să vină să ne verifice: Direcția de Sănătate Publică, Sanepidul, ITM, Pompieri, OPC, Protecția Consumatorului și ne-am dus la ei să îi întrebăm ce o să caute dânșii să descopere la noi, cu ce o să ne prindă dacă vin. Simt această ștrangulare a instituțiilor statului. În loc să fii proptit, ești ștrangulat. De trei săptămâni de când sunt aici alerg într-una după documentație. Primesc liste, liste, liste cu ce trebuie să fac. Adică hârtiuța aia trebuie afișată așa, hârtiuța aia trebuie așa, ștampila de aici trebuie așa”. Când s-au întors vara trecută în România și au deschis pensiunea erau optimiști. Intraseră în Statele Unite în concediu fără plată și se gândeau că nu vor mai luat înapoi biletul de avion. Și totuși la începutul toamnei și-au dat seama că s-au pripit. Reîntorsul în România nu e atât de simplu. Pensiunea încă nu produce suficient cât să le asigure venituri decente așa că la începutul toamnei s-au urcat în avion și au decolat înapoi spre California. Se duc să mai muncească un pic să mai strângă niște bani și să mai investească anul acesta un pic în România. Unii l-ar numi inconștiență sau naivitate. Alții- dragoste de țară și patriotism. Indiferent de motiv, Alina și Daniel sunt printre puținii români plecați la muncă în străinătate dispuși să se întoarcă acasă definitiv. Sociologii arată că doar 1% din cei plecați s-au întors acasă definitiv. Din păcate tocmai aici stă cheia ridicării țării. Organizațiile neguvernamentale au calculat că dacă doar 10.000 de oameni ca Daniel s-ar reîntoarce în țară și ar investi economiile, economia țării ar crește cu 5%.
„ Am făcut o listă cu toate instituțiile posibile care ar putea să vină să ne verifice: Direcția de Sănătate Publică, Sanepidul, ITM, Pompieri, OPC, Protecția Consumatorului și ne-am dus la ei să îi întrebăm ce o să caute dânșii să descopere la noi, cu ce o să ne prindă dacă vin. Simt această ștrangulare a instituțiilor statului. În loc să fii proptit, ești ștrangulat. De trei săptămâni de când sunt aici alerg într-una după documentație. Primesc liste, liste, liste cu ce trebuie să fac”, Daniel Edu
„Era negru tot te funingine pe față de la uleiul acela de mașină, i se mai vedea doar albul ochilor. Am zis că munca nu e rușinoasă însă părea foarte greu ce trebuia să facă timp de 10 ore în picioare lângă mașina aceea” Alina Băniţă despre cum l-a găsit pe Daniel în California
Numărul românilor care locuiesc peste hotare a crescut anual cu peste 7% din 2000 până în 2015, potrivit datelor ONU. Aceelaşi statistici arată că anul trecut locuiau peste hotare 3,4 milioane de cetăţeni români, cu mult peste statiscile autorităţilor române
Din 2000 până anul trecut, românii din diaspora au trimis în ţară peste 60 de miliarde de euro, potrivit datelor oficiale furnizate de BNR. Vârful a fost atins în 2008 când remiterile din diaspora s-au ridicat la 8,6 miliarde de euro. Din 2009 au început treptat să scadă. Unul dintre motive a fost criza, dar, în acelaşi timp, unii dintre angajaţii români din străinătate au început să îşi mute familiile în ţările în care au plecat şi nu au mai avut motive să trimită bani acasă.