În câteva decenii, China s-a metamorfozat dintr-un stat gigantic prins în resorturile unui socialism sterp în cel mai important jucător de pe piața bunurilor de consum. „Made in China” nu mai înseamnă doar o etichetă aplicată chilipirurilor de tot felul - de la rățuște din plastic la frigidere și computere -, „Made in China” a devenit un brand de succes care a făcut uitată revoluția industrială ce propulsase Occidentul în fruntea economiilor lumii. Povestea acestei afaceri extraordinare o vom releva în continuare.
Cum a devenit China atelierul planetei noastre, cum a ajuns emblema „Made in China” să interfereze cu viața a miliarde de oameni? Primele explicații vin de la Joseph Nye, economist la Harvard: „Dacă ne-am fi uitat la lumea din 1800, am fi constatat că peste jumătate din populația Terrei trăia în Asia și genera mai bine de jumătate din producția mondială de bunuri de consum. Dacă derulăm pe repede-înainte și ajungem în 1900, constatăm că jumătate din populația lumii - chiar mai mult de jumătate - trăiește în continuare în Asia, dar generează doar o cincime din producția mondială”. Ce s-a întâmplat de-a lungul unui secol? Revoluția industrială. Ea a permis Europei Occidentale și Americii să devină buricul economic al planetei. „În secolul XXI - aprecia Joseph Nye -, vom vedea cum Asia va reveni în poziția în care va reprezenta mai mult de jumătate din populația lumii și va genera mai mult de jumătate din producția mondială”. Și, totuși, cum a fost posibil acest salt uriaș? „Deng Xiaoping (artizanul Chinei moderne) a făcut, la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, ceva ce a generat reverberații cu impact asupra alegerilor americane din 2016: a refăcut China, transformând-o dintr-o țară izolată și înapoiată în motorul lumii, unul care săpa la baza manufacturieră occidentală. Nu doar rățuștele din plastic sau mașinuțele Hot Wheels se fabricau acum în China. Bunurile ieftine care au alimentat boomul consumului în Occident erau, la rândul lor, inscripționate «Made in China» - sau Coreea, Japonia ori Singapore”, opina, la rândul lui, cercetătorul britanic Jacques Peretti în studiul „Înțelegerile care ne-au schimbat lumea” (Litera, 2019).
Marea industrializare: o grămadă de fier vechi
Mașinuțele de jucărie deveneau mașini reale, în condițiile în care Asia începea să domine piața mondială a automobilelor. Inovația tehnologică japoneză a făcut posibilă o întoarcere spectaculoasă, de 180 de grade, în ceea ce privește produsele electrice, transformând reputația de producător de televizoare și de radiouri ieftine și de slabă calitate, pe care Japonia o avea în anii ’70, într-o reputație a excelenței generatoare de produse de încredere, la prețuri accesibile, un deceniu mai târziu. Toyota, Nissan și Sony au devenit General Motors și Chrysler. Asia prindea repede din urmă Occidentul și punea mâna pe sectorul manufacturier, transformând propriul Mare Salt Înainte al Occidentului - Revoluția industrială - într-o grămadă de fier vechi. Acum două secole, Napoleon avertizase: „Lăsați China să doarmă, căci atunci când se va trezi dragonul, va zgudui lumea”. Nu doar China se (re)trezise pentru a arăta lumii de ce era în stare, ci întreaga Asie. „Economia Chinei este astăzi mai mare decât cele ale Indiei, Rusiei și Braziliei la un loc. Crescând cu șase procente pe an, China va continua să creeze, în 2021, echivalentul a două economii indiene. China are o clasă de mijloc de o sută de milioane de oameni, iar în ciuda unor niveluri de poluare extraordinare generate de industrializarea rapidă - la fel de crescute precum cele din inima industrială a Angliei de secol al XIX-lea -, în China speranța de viață este de 76 de ani, mai mare decât media mondială și decât speranța de viață din orice țară în curs de dezvoltare”, evidenția Jacques Peretti în cadrul unei anchete BBC. Impactul Chinei asupra economiei mondiale este cu adevărat uluitor. Mai puțin de 10% din populația lumii este pe deplin industrializată. Pe măsură ce China continuă să se industrializeze, ea ar putea să tripleze această cifră globală, absorbind și industrializând alte douăzeci de procente din populația mondială prin stimularea creșterii în Asia, America Latină, Africa și chiar prin revigorarea Occidentului industrializat.
O datorie de 1.059 de trilioane de dolari
Temerea gurului protecționist Peter Navarro că Occidentul va pieri inevitabil din cauza Chinei ar putea foarte bine să se transforme în opusul ei, adică în salvarea Occidentului de către China. Creșterea continuă a Chinei va stimula o cerere colosală de materii prime, energie, importuri și fluxuri de capital. Faptul cu pricina îi restartează pe toți ceilalți. „Câștigul Chinei nu este obținut, în mod necesar, pe seama tuturor celorlalți. Dar implozia sa economică i-ar păgubi”, specula Jacques Peretti. China este cea mai mare piață pentru 70 de țări și cel mai mare partener comercial pentru 120 de țări, ce reprezintă mai mult de jumătate din populația lumii. China importă bunuri echivalente cu un trilion de lire sterline și pe parcursul următorilor cinci ani va importa bunuri în valoare de opt trilioane de lire sterline. În 2021, de pildă, este un importator mai mare decât Uniunea Europeană. „Pe măsură ce China și Asia încep să devină din nou actori globali de succes - arăta Peretti -, Occidentul se retrage sub pătura confortabilă a protecționismului. Statele Unite își pot exercita acum influența asupra Chinei doar prin suma foarte mare de bani pe care i-o datorează. Ca un Goldman Sachs sau Citibank mai mare, Statele Unite sunt acum o superputere care este prea mare pentru a eșua”. Mai mult: „Această datorie astronomică îi conferă Americii, în mod pervers, o nouă formă de putere. În 2016, Trump, la vremea respectivă candidat la președinție, spunea: «Le datorăm bani... Asta ne conferă o putere formidabilă». În februarie 2017, se estima că valoarea acelei datorii față de China era de 1.059 de trilioane de dolari”. O sumă frumușică, nu?
Pălăriile mexicane de la Wolverhampton
O întrebare revine obsedant: care sunt explicațiile acestui succes economic? Jacques Peretti a schițat un răspuns: „China și Asia pur și simplu au avut mai mult: mai mulți oameni, mai multe resurse și o piață fenomenal de mare. Dar au avut și o strategie, aceea de a profita de proasta strategie a oponenților lor”. Mai exact? „Să luăm un exemplu” - propunea Peretti. Iată-l: în 2016, compania Goodyear Tyres a închis pentru ultima oară porțile fabricii sale din Bushbury Lane, Wolverhampton, Marea Britanie. Timp de 89 de ani, muncitorii făcuseră cauciucuri pentru conglomeratul american fondat în 1898. În 2008, Goodyear s-a plasat pe locul 16 în clasamentul anual Forbes al companiilor cu cea mai bună reputație de angajator din lume. Și, într-o zi, la avizierul fabricii a apărut un mesaj care îi înștiința pe muncitori că oricine era interesat de un loc de muncă putea să se mute în Mexic, unde compania Goodyear era încântată să îi reangajeze. Personalul a răspuns prin decizia de a purta pălării mexicane în ultima zi de lucru. Aceasta este globalizarea. Însă globalizarea nu există în realitate. Ceea ce există, de fapt, sunt piața, salariile și regulile care se aplică amândurora.
Încălcarea tuturor regulilor
Economistul turc Dani Rodrik, de la Harvard, e convins că victoria Chinei în jocul globalizării a constat pur și simplu în abilitatea de a flexibiliza aceste reguli astfel încât să se potrivească strategiei ei. În anii ’90, estima Rodrik, globalizarea a devenit „hiperglobalizare”, dar aici nu era vorba despre crearea unor economii sănătoase, ci despre eliminarea tuturor barierelor din calea comerțului. Rodrik este de părere că în anii ’90 s-a stabilit (de către Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului) un cadru intelectual prin care globalizarea era văzută drept modalitatea prin care țările vor crește economic. „Doar că în timp ce Occidentul participa la jocul globalizării într-un fel, China îl aborda în alt fel, interpretând regulile în mod diferit. Când te uiți la felul în care a reușit să se dezvolte China, constați că a încălcat aproape toate legile globalizării de după 1990. A controlat fluxurile de capital, a acordat subvenții industriilor, le-a cerut investitorilor să utilizeze resurse locale, a încălcat acordurile comerciale, a încălcat drepturile de proprietate. A menținut o mare parte din economie în proprietatea statului, pentru a proteja muncitorii de șomaj. China a câștigat de pe urma tuturor celorlalte țări care au urmat regulile hiperglobalizării”, observa economistul Dani Rodrik. Așa, și? Felicitări, China!
Ce s-a întâmplat după Acordul de la Bretton Woods?
China a urmat, așadar, vechile reguli, în timp ce toți ceilalți au urmat noile reguli ale „hiperglobalizării”, create în urma prăbușirii regulilor capitalismului stabilite inițial după război. „În New Hampshire cel verde și frumos, pe 1 iulie 1944, la Conferința Monetară și Financiară a Națiunilor Unite, de la Hotelul Mount Washington, cu vedere asupra localității adormite Bretton Woods, s-a ajuns la o înțelegere între cele mai puternice economii de pe Pământ - cele 44 de națiuni aliate”, mai amintea Jacques Peretti în lucrarea sa de căpătâi, „Înțelegerile care ne-au schimbat lumea”. Țelul Acordului de la Bretton Woods - gândea Peretti - a fost simplu: crearea regulilor capitalismului postbelic. Monedele naționale aveau să aibă o rată de schimb fixă, fiind legate de aur și de dolar, și o bancă cu statut de creditor de ultimă instanță, numită FMI, avea să furnizeze națiunilor împrumuturi pentru a le ajuta să treacă peste situațiile de criză și să-și echilibreze balanța de plăți. Mesajul Acordului de la Bretton Woods era la fel de important ca mecanismele: reguli și instituții aveau să guverneze fluxul finanțării globale. Ideea aflată la baza Acordului de la Bretton Woods era aceea de a permite comerțul liber reglementat, pe glob, în cadrul unor parametri fermi. Națiunile erau încuiate în interiorul unui sistem care, în mod concomitent, le reglementa comportamentul și le dădea posibilitatea să facă un comerț echitabil. Pe 15 august 1971, lumea s-a schimbat. Acordul de la Bretton Woods s-a prăbușit și noi reguli au intrat în vigoare - regulile „hiperglobalizării”. „Președintele Nixon a pus capăt, în mod unilateral, convertibilității dolarului american în aur. Ratele de schimb fluctuau, iar cheile capitalismului au fost luate de la oamenii cu clipboarduri din Geneva, care stabileau ce puteau și ce nu puteau să facă națiunile, și le-au fost înmânate unor brokeri de pe Wall Street, cu calculatoare pe care le foloseau pentru a vedea cum puteau să profite de pe urma acestei noi lumi fără reguli, pentru a face bani din speculații valutare”, mai sugera Peretti.
China va fi noul „aspirator de bani”
Să facem loc și unei alte păreri. Pentru economistul și fostul ministru de Finanțe al Greciei Yanis Varoufakis motivul prăbușirii Acordului de la Bretton Woods este clar: „Bretton Woods a funcționat până când Statele Unite au încetat să mai aibă excedente comerciale. După 1971, sistemul pur și simplu nu putea să continue, deoarece Statele Unite își pierduseră excedentele. Apoi, America a început să recicleze excedentele tuturor celorlalți. Opera ca un aspirator, care absorbea în Wall Street excedentul net de bogăție și profiturile nete pentru a rezolva problema”. Și? Care-i legătura cu „Made in China”? Din nou Peretti: „Același lucru ar putea să se întâmple, în viitor, cu China. Bretton Woods a jucat un rol esențial în reconstrucția lumii. A făcut posibilă reciclarea excedentelor comerciale ale Statelor Unite de către țări cu deficite comerciale. Aceasta a dat Statelor Unite posibilitatea de a continua să trimită bani pentru reconstrucția Germaniei, a Japoniei, a Coreei”. La rândul lui, economistul Paul Mason crede că am greșit demonizând globalizarea, deoarece am definit-o incorect, amestecând interconectarea lumii cu eșecurile neoliberalismului. Sfârșitul Acordului de la Bretton Woods a dus la lucrul pe care acum îl numim „globalizare”, dar care, în realitate, s-a dovedit a fi un termen atotcuprinzător, la îndemână, pentru un joc prestat după două seturi de reguli diferite. Jim Kim, de la Banca Mondială, a rezumat această idee limpede: „Globalizarea a funcționat minunat pentru Coreea, China și pentru cea mai mare parte a Asiei de Est, însă nu și în Iowa sau Wolverhampton - care au votat pentru Trump și pentru Brexit”. Altfel spus, unii au practicat comerțul dincolo de orice norme - câștigând astfel supremația economică și impunând eticheta „Made in China” din România până-n Bolivia -, în timp ce alții au urmat jocurile politice și legile imobile - nereușind să se adapteze noilor realități -, pierzând astfel cursa. Până la urmă, pe Noul Drum al Mătăsii pășește cu folos doar cine-i poate depăși provocările.
„Cum se explică succesul Chinei? A controlat fluxurile de capital, le-a impus investitorilor să utilizeze resurse locale, a menținut o mare parte din economie în proprietatea statului, pentru a proteja muncitorii de șomaj”, Dani Rodrik, economist
Economia Chinei, bazată pe o clasă de mijloc de o sută de milioane de oameni, este astăzi mai mare decât cele ale Indiei, Rusiei și Braziliei luate la un loc