Magda (Margareta) Matache este instructor în cadrul Departamentului pentru drepturile omului și sănătate din cadrul Universității Harvard, dar și coordonatoarea programului de studii rome din cadrul aceleiași școli de prestigiu. Timp de peste un deceniu, ea a fost una dintre cele mai puternice voci ale romilor din întreaga lume, iar ideile i-au fost preluate de cele mai cunoscute instituții de presă ale lumii, printre care New York Times, The Time, Financial Time, BBC, EuroNews, Al Jazeera, Le Monde sau Le Figaro. Între 2005 și 2012, înainte să plece cu o bursă în SUA, Magda a condus programul CRISS (Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii), o organizație care oferă asistență legală în cazurile de abuz și lucrează pentru combaterea și prevenirea discriminării rasiale împotriva romilor în toate domeniile vieții publice, inclusiv în educație și sănătate.
Născută în comuna 1 Decembrie, de lângă București, și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în România, iar setea de a lupta pentru dreptate a venit pe cale naturală. Imediat după Revoluție, tatăl său a devenit liderul romilor în lupta lor împotriva discriminării și rasismului, alături de alți activiști cunoscuți ai vremii cum ar fi Costel Vasile sau Nora Costache.
Jurnalul: Cum ai ajuns la Harvard și în ce constă activitatea ta?
Magda Matache: Am venit la Harvard cu o bursă post-doctorală și sunt așa, «all over the place» cum s-ar zice. Sunt studentă la John F. Kennedy School of Government at Harvard University și voi absolvi în mai. Abia aștept și asta pentru că este primul an în care facultatea va adăuga steagul romilor alături de toate celelalte steaguri la ceremoniile oficiale.
În același timp sunt instructor și directoarea programului de studii rome de la universitate și asta îmi dă posibilitatea să fac cercetare cu romi din Europa, Statele Unite și probabil că în curând din toată lumea. Voi publica, împreună cu câțiva profesori de la Harvard, un volum editat despre reparations (un fel de compensații pe care ar trebui să le primească descendenții unei minorități care a suferit din cauza nedreptăților), care include și sclavia romilor, sterilizarea forțată a femeilor rome și Holocaustul, însă și sclavia în Statele Unite sau Jamaica etc.
Am finalizat de curând un studiu care a inclus experiențele tinerilor romi din Serbia care au fost admiși la facultate. Este un studiu foarte important pentru că demonstrează că studenții romi au avut experiența discriminării și sărăciei în mod similar cu tinerii romi care au fost împinși în afara școlii mai devreme, însă ceea ce i-a ajutat pe studenți să ajungă la facultate au fost învățători, profesori și copii neromi care i-au tratat cu respect, i-au ajutat când au fost discriminați, au crezut în potențialul lor intelectual. Adică pe scurt: nu cultura romă îi împinge pe romi în afara școlii, ci rasismul ideologic, instituțional și structural.
Cum ai reușit să îi convingi pe americani să recunoască oficial istoria romilor?
Observând modul în care americanii marcau “Black History Month”, mi-am tot dorit să facem ceva și pentru romi în sensul ăsta. Așa că am luat legătura cu Nathan Mick, un coleg și prieten rom care se întâmplă să fie și un versat politician american. Am încercat să găsim o formulă în care congresul american să recunoască și istoria romilor. Am propus grupului de lucru pentru romi de la Washington această idee și apoi am lucrat cu Erika Schlager și Valentin Mihalache (un american de origine română), la draftul unei rezoluții care recunoaște contribuția și istoria romilor și care a fost introdusă la 4 aprilie pe agenda Congresului și Senatului American și așteptăm să fie aprobată. Este un document istoric, primul de acest fel pentru romii din America și sunt mândră că am avut o contribuție.
Cum se vede România de la Harvard?
Unii americani vorbesc și acum despre orfelinatele din România și copiii maltratați, ceea ce nu e rău, mai ales acum când nedreptățile împotriva copiilor instituționalizați, inclusiv cu sedarea lor abuzivă, continuă, din ceea am am văzut în comunicatele Centrului de Resurse Juridice. Însă, la Harvard există un interes clar și nuanțat și pentru situația politică a României, lupta împotriva corupției, protestele din ultimii ani, trendurile politice etc.
Ţi s-a întâmplat să fii discriminată în ţara adoptivă?
Petrecându-mi o bună parte din timp la Harvard, un spațiu de putere și privilegiu, nu pot spune că lucrurile merg prost. Sunt conștientă de propriul meu privilegiu aici. Însă da, au fost câțiva studenți români cu care am interacționat la Harvard și care m-au făcut să cred pentru câteva momente că eram înapoi acasă. Te aștepți că, fiind la Harvard, fiind expuși încă din prima săptămână de școală la ore și teste despre prejudecată și rasism, studenții să aibă o înțelegere mai clară asupra faptului că nu există grupuri etnice infracționale, că infracționalitatea nu e moștenită și nici colectivă. Însă am avut dezbaterea asta despre „infracționalitatea” romilor cu câțiva studenți și i-am întrebat pe ce studii, date, își bazează argumentul infracționalității și evident că nu au avut ce să răspundă.
Care a fost primul impact cultural pe care l-ai simţit atunci când ai părăsit România?
Nu m-a mai controlat nimeni în geantă la ieșirea dintr-un magazin. Pe bune! Am fost tratată ca o ființă umană și recunoașterea umanității, demnității și curiozitatea și respectul diversității sunt importante pentru fiecare dintre noi. Mulți americani sunt curioși să învețe despre romi, au nuanță în înțelegerea nedreptăților rasiale, își cer scuze când își dau seama că au folosit prejudecăți sau sunt rasiști, au învățat despre sclavie, Holocaust, rasism, la școală este cu totul o altă lume, mult mai educată în spirit anti-rasist. Însă asta nu înseamnă că rasismul nu există în America.
Povestește-ne despre familia ta și primii ani de viață.
Mi-am petrecut copilăria în satul sclaviei străbunilor mei, neavând nici cea mai vagă idee că locurile care mi-au adus mie bucurie, prietenii și educație au fost locurile în care străbunii mei au fost vânduți, violați, bătuți, exploatați. Așa că nu știu dacă poți să îți imaginezi durerea și conflictul din sufletul meu vis-a-vis de relația cu satul copilăriei mele. Am copilărit cu copii romi și neromi în perioada comunistă, fără ca niciunul dintre noi să aibă cărți, părinți cu studii superioare etc. A fost un adevărat bulgăre de noroc când s-a mutat pe strada noastră o familie de maghiari din zona Clujului și care erau mai educați și mai progresiști decât noi toți ceilalți, romi și români laolaltă. Așa că eu am beneficiat un pic de venirea lor, în sensul că mă mai chemau să desenez, să învăț să scriu alături de fiul lor care era cam de aceeași vârstă cu mine.
Am o familie bună și iubitoare, o combinație de sfioșenie, omenie și greșeli, supărări, ca orice altă familie. Trauma istorică și individuală își arată fața și se manifestă în mod diferit pentru fiecare dintre noi (suntem patru frați și surori), inclusiv pentru mama mea. Iar uneori mă găsesc în situația în care nu știu unde să trag linie între bunătatea, ospitalitatea familiei mele ca trăsături ale culturii sau ale familiei noastre ori ca extensii ale servituții străbunilor mei, care au fost sclavi cu numai câteva generații în spate.
Cum erau priviţi romii în România la începutul anilor 90?
Tranziția către democrație nu a fost ușoară pentru mine. Tatăl meu a devenit liderul romilor din sat, imediat după revoluție. Eu nu am avut opțiunea să fiu discretă vizavi de identitatea mea etnică, iar de ascuns identitatea nici nu se punea vorba, deoarece culoarea pielii mele și istoria familiei mele în sat erau clare pentru toată lumea. Însă eu am învățat foarte devreme și rapid în anii ’90 că eu și oamenii ca mine, adică romii, nu mai aveam siguranță fizică. Tatăl meu călătorea împreună cu alți activiști precum Costel Vasile, Nora Costache, Nicoleta Bitu, Nicolae Gheorghe și Emilian Nicolae la medierea violențelor împotriva romilor în diferite sate din România.
Cum au fost primii ani de şcoală? Ai simţit presiune din partea colegilor din cauza etniei?
Ai mei părinți nu aveau încredere în școală ca o instituție care să trateze romii în mod just, asta pentru că sora mea și frații mei mai mari nu fuseseră bine primiți la școală. Așa că ei au încercat să mă „românizeze” cumva prin diferite tactici ca să mă prevină de experiența și rușinea discriminării. Învățăm foarte bine și asta a condus la o relație de încredere între mamă și școală, dar m-a ajutat și pe mine să mă simt mai bine în mediul respectiv și să fiu tratată cu mai mult respect. În egală măsură, diferența etnică, prejudecată și tratamentul diferențiat nu mi-au fost clare, inițial, deși poate că s-au manifestat; oricum îmi era totuși clar că nu arătăm ca românii din primele bănci, ci mai degrabă ca romii și cei mai săraci din ultimele bănci din clasa. Însă nu am chestionat plasarea lor acolo.
Cum va afecta discriminarea generațiile următoare?
Discriminarea, inclusiv segregarea copiilor romi în școli speciale, clase și școli separate, unde calitatea educației este mult mai slabă decât media din România (și țineți cont că în toată țara calitatea educației este foarte slabă) afectează sute de mii de copii romi acum și va avea impact negativ asupra stimei de sine a copiilor și nepoților lor. Oportunitățile a sute de mii de copii romi sunt distruse din fașă. Însă rasismul și discriminarea afectează și copiii români în egală măsură. În urmă cu 150 de ani, sclavia romilor era acceptată și acceptabilă. Acum sclavia este o rușine. Acum știm că sclavia este o rușine, însă trebuie să învățăm că și rasismul este.
Crezi că în viitorul apropiat violențele împotriva minorităților din Europa va scădea în intensitate?
Ceea ce vedem în Zalău, Italia și Franța în ultimele săptămâni, dar și violențele din Ucraina, Bulgaria, Grecia și Ungaria din ultimii ani nu îmi dau voie să vin cu un mesaj pozitiv, oricât de mult mi-aș dori. Pericolul creșterii violențelor împotriva romilor și a altor grupuri minoritare este real. Rețelele de socializare sunt și vor fi folosite în mod abuziv pentru dispersarea urii și rasismului. Speranța mea este că instituțiile UE vor continua sa împingă Facebook, Google în direcția unor reguli clare vizavi de discursul urii. Speranța mea este că extrema dreaptă să nu își facă loc și să se împământenească în România, însă e greu de spus. Sunt câteva figuri neo-naziste periculoase și în spațiul politic românesc. Dar ar fi bine ca România să nu se găsească din nou de partea greșită a istoriei. Există însă o oportunitate pentru România și sper să o folosească să meargă pe o cale a progresului, o oportunitate să respingă extrema dreptă, dar și să ia măsuri active de recunoaștere a nedreptăților trecutului, de o rupere morală cu nedreptățile trecutului. România are nevoie de un nou Kogălniceanu al zilelor noastre, un lider, o autoritate morală vizionară, curajoasă și justă.
„Îți imaginezi două milioane de infractori?”
„România nu mă va primi niciodată în întregime cu brațele deschise pentru că această suspiciune a infractionalității puse pe umerii mei și ai celor 2 milioane de romi români rupe și reduce din dragostea față de «copilul nedorit». Sau poate că niciodată e prea mult spus; mai degrabă până când România nu va deveni România justă, antirasistă și onestă. Citesc uneori comentarii pe internet și e trist dar și ușor amuzant când văd comentarii de genul «unii romi sunt ok, dar majoritatea lor sunt violenți și infractori». Păi sunt vreo 2 milioane de romi în România, îți poți imagina cum era dacă eram mai toți violenți și infractori?! Însă, repet, perpetuarea acestei idei false a infracționalității colective a romilor îi ajută pe români să își justifice comportamentul inuman și injust față de romi”.
„România are nevoie de un nou Kogălniceanu”
„Nu cultura, ci rasismul împinge copiii romi în afara școlii”