E august, 39 de grade Celsius în leagănul migdalilor copleșiți de fructe, pământul a crăpat ca un obraz centenar și doar șopârlițe iuți săgetează din când în când pe sub pietre. Din trena joasă a Brezei se desprind, distinct, două sunete lungi, zdrențuite pe margini de gâturile răgușite ale babelor: tânguirea clopotului - „Cine-o mai fi dat, fă, ortu’ popii pă căldura asta, vai de păcatele noastre?!” - și cântecul nepăsător al guguștiucilor însoțit de gânguritul a două copile - „Gu-guuu-stuc, io suunt turc”. Prins în veșmântul neortodox al unor înjurături ușoare pică și răspunsu’nspre babe: „S-a prăpădit Nelu Dihoru’, săracu’, a scăpat de greutăți!”. Groparul satului, Nanu, e bombănit strâmb de bătrâne: „S-a dus, a scăpat... Și el de noi, și noi de găinăriile lui”.
Lopata-clepsidră
Nanu trage din țigară și-și încolăcește buzele de gâtul unui PET de bere ieftină: „Nici groapa n-am terminat-o și acu-acu l-aduc ăștia pă Dihoru’. Ce Doamne, iartă-mă, să sapi când te usuci de-a-npicioarelea așa, pă sub pomi, d-apăi să mai tragi la lopată și cazma!”. Cimitirul în care scormonește Nanu din zece în zece minute e învăluit în miresme de trandafiri târzii, zgândărite neîntrerupt de țârâitul cicadelor. Și de-o parte, și de alta, în jos și-n sus, dinspre Crucea Manafului înspre Cornu Caprei, cât vezi cu ochii se întind viile delenilor, multe îngrijite cu sfințenie, și mai multe lăsate pradă pirului și măceșilor. Un nou ropot de clopote, un nou imbold leneș pentru Nanu, care aruncă peste umărul cocoșat țărâna răsfirată de lopata-clepsidră. Daaang-daaang, hârșt, hârșt, gu-guuu-stuc, io suunt turc… Babele, încremenite ca niște momâi în poarta cimitirului, închină cruci pe piepturile scobite de ani. Din colbul bisericii se plăsmuiește, tremurat, cortegiul rahitic al Dihorului.
Bărbatul-țap
Ai zice că nimeni și nimic n-are puterea să destrame pacea amiezii. Și totuși, dintre șirurile de butuci aliniați sub pedeapsa lui august o siluetă sprintează fluierând vesel. O mână leagănă în sus și-n jos tija de la capătul căreia un jet de otravă împroșcă strugurii, ca o arteziană. Celălalt braț, stângul, pompează apa amestecată cu vitamine mortale. Cine-i acest personaj bizar, știrb, cu bărbia ascuțită ca barba unui țap, bronzat, șui, cu picioare terminate în saboți-copite? Dumirirea cade simplu, când omul iese la capătul rândului: „Sandu îmi zice, Sandu a lu’ Măghiran, de mic vântur viile astea, de mic nu știu ce-i odihna. La toată lumea-i place cum muncesc, mă laudă. Mă iau fimiile încă din primăvară la tăiat, la cercuit, la legat, acum la stropit, na. Toată Breaza mă știe”. Și degetele lui noduroase taie o pânză de păianjen agățată de-a curmezișul Cornului Caprei.
Zeu versus putori cu „ajutor”
„Am și io vie, cin’șpe rânduri, chiar în spatele casei - fetească, resling, hamburg, șasla. De nouă ori am stropit-o anu’ ăsta, de nouă ori. Altfel intră mucigaiu’, putregaiu’, s-alege prafu’, spinărești degeaba”. Sandu a lu’ Măghiran toarnă cu cana din plastic soluție puturoasă dintr-un butoi în pompa lui portocalie: „16 litri intră, 16. Dau trei, patru rânduri de merlot cu o pompă. În două ore fac un kilometru de vie. Zeu sunt!”. „Zeu?”. „Da, adică un om care nu obosește niciodată. Și nici nu se plânge cum fac putorile astea de primesc și ajutor de la primărie. Auzi, ajutor! Le dă bani de pomană. Bate cârciumile în loc să muncească, se vaită că-i cald. Păi, ce, așa-i de când lumea sub Cornu Caprei...”. Ridică sprinten pompa plină-ochi, se-apleacă, ridică și tija, apoi se pierde în vie. „Zeu sunt! Zeu”. „Sandu Măghiran, zeul viței-de-vie de sub Cornu Caprei”, mă trezesc la rândul meu îngăimând de sub pălărie.
Cu 130 de lei pe zi îl poți angaja pe urmașul lui Dionisos
Sandu Măghiran are vreme, între două reprize de stropit, să încropească și un foc. De parcă soarele și sulițele lui n-ar lovi suficient… „Am ars gunoaiele alea, bălării uscate, mărăcini. Nu pot să stau degeaba, n-am stare. Zeu sunt!”, proclamă, din cinci în cinci vorbe, țăranul trecut bine de șaizeci de ani. Urmașul lui Dionisos din Dealu Mare - oare unde o fi auzit el cuvântul zeu? - are pensie, minimă, dar trage cu ziua ca un nebun: „Câteodată merg la treabă și duminica, abia după cules mă mai potolesc. Strâng bani, să fac gardu’, să ridic acoperiș nou. Cin’ să m-ajute, că Dumnezeu nu mi-a dat niciodată nimic, da’ nimic pe degeaba”.
Jarul ciulinilor
„Zeul” scormonește cu un băț lung în jarul ciulinilor și mă privește chiorâș, strângând din cutele ochilor bombardați de lumină: „Un milion și trei sute iau pe zi, opt ore de muncă. Ce, îi mult? Unii cer câte un milion jumate. Și nici nu fac treaba ca lumea. Pe mine toate fimiile mă cheamă, că nu fac lucru de mântuială”. Îi dau dreptate lui Sandu Măghiran, ce să fac, e greu să contrazici un zeu.
O bere fără alcool, vă rog!
La capătul a trei kilometri de vie bătuți cu pompa în spinare, Sandu Măghiran nu mai aduce deloc cu Dionisos. E lac de sudoare, iar brațele musculoase îi tremură ușor. Cămașa, îmbibată cu insecticid și alte nenorociri, i se lipește de piept ca un tatuaj. Oftează, șuierând printre (trei) dinți: „Gata, ajunge, că doar n-au intrat zilele-n sac”. Se scarpină în creștetul pleșuv, își întoarce buzunarele: „Îmi iau o bere rece fără alcool, o merit” - și trece câțiva lei dintr-un pumn într-altul.
„E și mâine o zi de trăit”
Trăsnit apoi de un gând ce parcă nu suporta amânare, raportează: „Bere fără alcool, fără alcool. De zece ani nu mai beau, nici țuică, nici vin, nimic. Am băut și io de-am stins, da’ gata, ho!, că lu’ ăla bătrânu’ de la tutun și de la șnaps i s-a tras. S-a dus, ca Dihoru’, i-auzi ce mai bat clopotele, și nici nu făcuse șaptezeci de ani. Ce rău era la băutură...”. Sandu Măghiran își adună meticulos uneltele, își șterge palmele crăpate de turul pantalonilor și conchide senin: „E și mâine o zi de trăit”.
Perla, prima delicatesă
Înainte să-și ia rămas-bun, Sandu Măghiran îmi face cu ochiul, zâmbind: „Pe al treilea rând dinspre Vetuța a lu’ Chiriac, nu mai departe de trei fețe de șpalier, s-au îngălbenit vreo doi butucei de perlă. Adună-i, că nu-i mai găsești!”. Și o mărturisire: „Am mâncat io doi, îs copți. Ciuguleam mai mulți, da’ abia i-am stropit”. Zeul viței-de-vie de sub Cornu Caprei râde și din zăbala dinților sparți mai scapă două cuvinte: „Hai, noroc!”.
Un căzănel, două căzănele
Strugurii nu sunt singurele fructe îmbătătoare (la propriu) din satele împrăștiate pe coamele Dealului Mare. August e, la Breaza, și luna prunelor - grase, vinete, gârlănoase. „Un an se face, unu’, nu. Acu’ s-a făcut, așa că mâine merg la prune, la adunat. Am strâns vreo două butoaie, pun de câteva căzănele de țuică”, turuie Sandu Măghiran (cu mâna încleștată pe clanța porții). „Și berea fără alcool?”, mă trezesc chestionându-l. „Păi, berea-i pentru mine, rachiul îl vând la bețivi, așa câte o litră, două, încolo, când se pune iarna. Mai fac un ban”.
În loc de hartă
Breaza este o comună din județul Buzău (poartă același nume cu așezarea de munte din Prahova) alcătuită din satele Bădeni, Greceanca, Văleanca-Vilănești și Vispești. Faimoasă pentru plantațiile de viță-de-vie și migdali, cândva și pentru crucile din piatră cioplite de meșterii Bădeniului, satul-reședință numără 2.913 locuitori (potrivit recensământului din 2011).
„Zeu sunt, zeu, adică un om care nu obosește niciodată. Și nici nu se plânge cum fac putorile astea de primesc și ajutor de la primărie”, Sandu Măghiran, țăran din Breaza
„Pe mine toate fimiile mă cheamă, că nu fac lucru de mântuială”, Sandu Măghiran, țăran din Breaza
130 de lei pentru o zi de muncă la vie solicită Sandu Măghiran, „Zeul de sub Cornu Caprei”
„Berea-i pentru mine, rachiul îl vând la bețivi, așa câte o litră, două, încolo, când se pune iarna. Mai fac un ban”, Sandu Măghiran, țăran din Breaza
„Dau trei, patru rânduri de merlot cu o pompă. În două, trei ore fac un kilometru de vie”, Sandu Măghiran, țăran din Breaza