Totuși, până la urmă, gândirea pe termen lung a dat roade. A creat premisele ca după 1990 să înceapă în Regatul Unit o perioadă de creștere care a trezit invidia vecinilor continentali.
Lucrul cel mai important este că, deși știau costurile reformei, politicienii n-au „aruncat” cu impozitele când nu era cazul și, mai ales, n-au ezitat să liberalizeze piața forței de muncă, să micșoreze inflația, să privatizeze - pe scurt, să reducă implicarea statului în economie.
Thatcherismul a respins consensul politic postbelic privind keynesianismului, respectiv statul bunăstării, naționalizarea industriei și reglementarea economiei
Am ajuns însă repede la sfârșit, fără să fi zis cum trebuie începutul. Pe 4 mai 1979, Margaret Thatcher devine prim-ministru al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
Şi-a marcat venirea la biroul din Downing Street nr. 10, parafrazându-l pe Sfântul Francisc din Assisi: „Când e neînţelegere, să aducem armonie. Când e greşeală, să aducem adevărul. Când e îndoială, să aducem încredere. Şi când e disperare, să aducem speranţa!”.
Thatcher s-a remarcat prin discursurile dure la adresa sistemului comunist. După ce a ajuns premier, a continuat în aceeaşi notă, ceea ce i-a adus în presa sovietică porecla „Doamna de Fier”.
Ca prim-ministru, The Iron Lady - cea portretizată în 2011 de Meryl Streep în filmul omonim - ia o poziţie fermă împotriva sindicatelor.
Duce o politică externă antieuropeană şi de alianţă cu americanii.
Reformele economice pe care le-a iniţiat Thatcher au schimbat profund Regatul Unit şi se „simt” până astăzi.
Mandatele Doamnei de Fier ca premier reprezintă cea mai lungă perioadă în această funcție a unei persoane din istoria modernă a Regatului Unit, interval ce ține din 4 mai 1979 și până pe 28 noiembrie 1990.
Margaret Thatcher a fost lider al Partidului Conservator între 1975 şi 1990 şi a fost înlăturată chiar de propriul partid. O „cură” atât de lungă de depolitizare a clasei politice și de „repunere” a economiei capitaliste în drepturi s-a produs poate doar în cele două mandate ale președintelui american Ronald Reagan. „Actorașul ratat”, după cum i-au zis aceiași ruși, care obișnuia să spună: „Se presupune că politica este cea de-a doua profesie veche a lumii. Am ajuns să-mi dau seama că ea se aseamănă foarte mult cu prima”.
Chestionată de parlamentari cu privire la decalajul tot mai mare dintre cei mai bogați 10% și cei mai săraci 10% în timpul mandatelor sale de prim-ministru, Thatcher a răspuns că toate nivelurile de venit sunt mai mari decât în 1979 și a sugera ca săracii să fie mai săraci, cu condiția ca bogații să fie mai puțin bogați, nu va crea niciodată bogăție pentru serviciile sociale. Din păcate, în prezent, optica „antithatcheristă” răzbate chiar dinspre organismele financiare internaționale, care susțin că înăsprirea impozitării bogaților n-ar afecta câtuși de puțin creșterea economică, dimpotrivă, s-ar crea resurse pentru investiții publice mai mari, de natură să majoreze PIB. Și discursul care se opune acumulării de capital privat continuă prin aceea că impozitarea progresivă constituie o componentă esențială a unei politici fiscale eficiente. Chit că astfel e penalizată sârguința și priceperea, fiindcă cine își mai ia un job e taxat cu un impozit de pe următorul nivel de impunere al grilei. După care, dacă are capacitatea să economisească și să finanțeze deficitele societății, mai e o dată „pedepsit” cu dobânzi real negative. În așa fel încât dobânzile nu se mai constituie într-un obstacol în calea risipei de resurse, ci o încurajează.
Dacă ar fi văzut una ca asta, probabil că Margaret Thatcher l-ar fi adus în discuție pe John Stuart Mill, care preciza că a-i taxa mai mult pe cei care muncesc și se educă mai mult înseamnă a penaliza munca și educația.