Michel Foucault își face studiile secundare în orașul natal, la Liceul „Henri IV” (1936-1940) și la Colegiul iezuit „St. Stanislas” (1940-1945). În 1945 se află la Paris pentru a pregăti la Liceul „Henri IV” (printre profesorii săi se numără și filosoful Jean Hyppolite) concursul de admitere la École Normale Supérieure, unde intră în 1946. Obține în cadrul acestei instituții de elită licența în filosofie (1948), licența în psihologie (1949) și agregația în filosofie (1951). Se formează sub îndrumarea unor profesori ca Maurice Merleau-Ponty și Louis Althusser. „Tot în perioada studiilor - remarca cercetătorul Victor-Dinu Vlădulescu („Dicționarul scriitorilor francezi”, Polirom, 2012) -, Michel Foucault își descoperă homosexualitatea, care l-a apropiat de condiția grupurilor sociale marginalizate și reprimate de putere”.
Comunist pentru trei ani
În 1952, Foucault obține și o diplomă de psihopatologie la Institutul de Psihologie din Paris. Pentru o scurtă perioadă, devine membru al partidului comunist (1950-1953). Între 1952 și 1955 este asistent la Facultatea de litere de la Universitatea din Lille. Urmează un periplu prin câteva țări europene, predă la Universitățile din Uppsala (1955-1958) și Varșovia (1958), în 1959 fiind numit director la Institutul francez din Hamburg. Revine în Franța în 1960 și predă la Universitatea din Clermont-Ferrand până în 1966. „În această perioadă - sesiza biograful Victor-Dinu Vlădulescu -, își susține doctoratul în litere (1961) cu Histoire de la folie à l’âge classique (Istoria nebuniei în epoca clasică), teza complementară constând într-o introducere și note la lucrarea lui Kant: Antropologia din punct de vedere pragmatic, a cărei traducere o evidențiază peste câțiva ani, în 1964”.
Sens (politic și antipsihiatric) ascuns
În 1963 publică Naissance de la clinique (Nașterea clinicii), carte care îl consacră ca istoric-filosof, dar în care publicul nu sesizează încă sensul politic și antipsihiatric. Tot în această perioadă, preocupările sale literare se concretizează prin apariția unei cărți despre Raymond Roussel și prin publicarea de articole despre Blanchot, Bataille, Klossowski, Artaud în reviste ca Tel Quel, Critique, La Nouvelle Revue Française. „Anul 1966 îi aduce lui Foucault consacrarea mondială odată cu publicarea cărții Les Mots et les choses (Cuvintele și lucrurile). În focul polemicii care îi opune doctrinei lui Sartre pe reprezentanții structuralismului, Foucault devine ținta atacurilor revistei Les Temps modernes, reproșându-i-se un antiumanism de esență burgheză”.
Hărțuit de extremiști de nuanță maoistă și troțkistă
În 1966, Foucault ajunge în Tunisia ca profesor vizitator, unde rămâne până în toamna lui 1968. „În cadrul reformei învățământului inițiate după evenimentele din mai 1968, i se încredințează funcția de șef al departamentului de filosofie în nou înființata Universitate Paris VIII (Vincennes), trebuind să suporte adversitatea studenților extremiști de nuanță maoistă și troțkistă, care vedeau în el mai degrabă un reprezentant al structuralismului (în ciuda distanței pe care a luat-o față de acest curent) și al regimului gaullist. Aparent paradoxal, până în 1973, Foucault participă totuși activ la mișcarea stângistă, protestând împotriva condițiilor de detenție din închisori, luând parte la demonstrații, semnând petiții, ridicându-se împotriva abuzurilor poliției și luând apărarea păturilor marginalizate. În 1969 este ales la Collège de France, devenind în 1970 profesor la catedra de istorie a sistemelor de gândire. Lecția inaugurală, L’Ordre du discours (Ordinea discursului), este ținută pe 2 decembrie 1970”, mai amintea cercetătorul citat anterior.
SIDA, septicemie, moarte
La începutul deceniului al optulea, Foucault întreprinde turnee de conferințe în Statele Unite și Japonia. Preocupările sale intelectuale se îndreaptă acum spre analiza controlului social și a sistemelor de pedepsire în Franța secolului al XIX-lea; astfel, el activează în cadrul Grupului de informare asupra închisorilor și publică Surveiller et punir (A supraveghea și a pedepsi) (1975). Bolnav de SIDA, se stinge din viață în 25 iunie 1984, la spitalul Salpêtrière din Paris, în urma unor complicații neurologice cauzate de o septicemie acută.
Raportul subiect-obiect
„Demersul teoretic al lui Foucault - opina cercetătorul Victor-Dinu Vlădulescu - este extrem de incomod pentru cititorul obișnuit cu imaginea pe care o oferă discursul tradițional al filosofiei. Aparent, el se situează în descendența proiectului kantian de a elabora o gândire critică, dar se distanțează de acesta prin faptul că îi respinge transcendentalismul, concepând raportul dintre subiect și obiect plecând de la cu totul alte premise. Astfel, Foucault nu acceptă o subiectivitate transcendentală invariabilă, independentă de «practicile» ei (concepute ca moduri de a gândi și de a acționa) și «fondatoare» a unui obiect la fel de imuabil în constituția lui. Cu alte cuvinte, pentru el nu există o natură umană eternă, un subiect abstract al cărui corelativ este obiectul, ambele fixe în structura lor, așa cum a acreditat filosofia Luminilor. Din această perspectivă, Foucault nu este filosof în sensul obișnuit al termenului, nici antropolog, ci un «arheolog» care explorează critic istoria gândirii”.
„Jeux de vérité”
Tot aici: „Opera sa nu aparține istoriei ideilor sau unui criticism care ar dori să corecteze erorile trecutului, responsabile eventual de modul în care se gândește astăzi. Mai precis, Foucault vizează aspectul schimbător al relațiilor subiect-obiect, căutând să delimiteze condițiile (ele înseși schimbătoare, pentru că sunt contingente, depinzând de factorul istoric) care au făcut ca aceste relații să ia naștere sau să se modifice de-a lungul timpului și care au făcut posibilă cunoașterea. Statutul subiectului devine central în această perspectivă și cercetătorul trebuie să determine în ce constă acest proces de «subiectivare», adică de constituire a subiectului cunoscător în funcție de anumite condiții istorico-empirice. Pe de altă parte, emergența subiectului este însoțită de aceea a obiectului, printr-un proces de «obiectivare» (variabil și el) care urmează liniile de forță ale unei cunoașteri ce se realizează conform cu ceea ce gânditorul francez numește «jeux de vérité». «Jocurile de adevăr» trimit la ideea că nu există un adevăr în sine, ci doar «reguli» după care «ceea ce afirmă un subiect ține de problema adevărului sau falsului»”.
Secretele nebuniei
Mai mult: „În acest context, jocurile de adevăr care îl interesează pe Foucault sunt acelea în care subiectul însuși devine obiect al cunoașterii. Astfel, Histoire de la folie à l’âge classique reconstituie modul în care nebunia - căreia i se dă o valoare pozitivă până în Renaștere inclusiv, ca inspirată de divinitate și ascunzând adevăruri inaccesibile experienței comune devine în secolul al XVII-lea boală mintală și, în consecință, este reprimată și supusă recluziunii; din complement al rațiunii, depozitar al unei cunoașteri secrete, nebunia devine negativul ei. Se naște astfel psihiatria cu instituțiile aferente în care sunt închiși bolnavii, după cum alte practici analoage vor conduce la apariția medicinei clinice (Naissance de la clinique) și a sistemului penal (Surveiller et punir). Les Mots et les choses, lucrare publicată în plină epocă structuralistă, pune în circulație conceptul de «epistemă» (épistémè), în sensul de paradigmă autonomă care guvernează cunoașterea într-o epocă dată. Epistemele se succed fără ca vreo intervenție umană conștientă să influențeze schimbarea configurației fundamentale care reglementează cunoașterea; este vorba de un joc impersonal al structurilor, care se transformă unele în altele fără o raționalitate aparentă”.
Trei episteme ale istoriei occidentale
Foucault distinge de altfel trei episteme în istoria occidentală: cea a Renașterii, epistema clasică și cea a secolului al XIX-lea. „Viziunea sa nonconformistă - comenta cercetătorul Victor-Dinu Vlădulescu - îl determină să caute germenii schimbărilor fundamentale care precipită tranziția de la o epistemă la alta nu în marile fapte culturale unanim acceptate ca atare (de exemplu, marile doctrine filosofice), ci în zone de importanță aparent secundară, dar care în demonstrație se dovedesc a fi decisive. Una dintre concluziile provocatoare ale cărții este aceea că «omul» e un produs al științelor umane, apărute în secolul al XIX-lea, și că el este sortit dispariției, în sensul că, fiind un concept istoric (ce își are originea în filosofia kantiană a subiectului transcendental și finit), este supus inevitabil devalorizării; «umanismul» ar fi astfel una dintre moștenirile trecutului de care omenirea ar trebui să se debaraseze. Reacțiile negative provocate de astfel de afirmații (făcute și în interviuri acordate de autor) au fost mai curând emoționale și nu au ținut seama de orientarea cercetărilor lui Foucault. Departe de a minimaliza ființa umană, opera filosofului viza doar o anumită concepție despre om și nu punea în discuție rolul central pe care subiectul trebuie să-l aibă în general (și pe care l-a avut de altfel întotdeauna în opera sa)”.
Istoria sexualității - mecanismul bioputerii
La începutul anilor ’70, odată cu declinul structuralismului (cu care filosoful a fost adeseori asimilat, dar de care s-a distanțat destul de repede), problema relațiilor dintre putere, subiect și cunoaștere îl preocupă din ce în ce mai mult pe Foucault. „Ultima sa operă de anvergură, Histoire de la sexualité/Istoria sexualității (n.r. - publicată și la noi anul acesta, de Editura Trei, în colecția FilosoFii)), apărută în trei volume, un al patrulea rămânând neterminat, se înscrie într-un proiect mai general, acela de a scrie, de fapt, o istorie a subiectivității. Scopul lui Foucault este să arate cum subiectul este «obiectivat» (devenind conștient de sine ca ființă sexuală) prin intermediul unor mecanisme a ceea ce el numește «bioputere» - un sistem nou de control și supraveghere care este impenetrabil pentru gândirea tradițională și care, din această cauză, nu poate fi contestat de ea”.
Opere și traduceri
Opere:
Maladie mentale et personnalité (1954, republicată în 1962 sub titlul Maladie mentale et psychologie, ediție revizuită și adăugită); Folie et déraison. Histoire de la folie à l’âge classique (1961); Naissance de la clinique. Une archéologie du regard médical (1963); Raymond Roussel (1963); Les Mots et les Choses. Une archéologie des sciences humaines (1966); L’Archéologie du savoir (1969); L’Ordre du discours (1971); Ceci n’est pas une pipe (1973); Surveiller et punir. Naissance de la prison (1975); Histoire de la sexualité: t. I, La Volonté de savoir (1976); t. II, L’Usage des plaisirs (1984); t. III, Le Souci de soi (1984). Postume: Résumé des cours: 1970-1982 (1988) (publicate integral în Annuaire du Collège de France); Dits et écrits (1954-1988) (1994); Les Anormaux. Cours au Collège de France, 1974-1975 (1999); L’Herméneutique du sujet. Cours au Collège de France, 1981-1982 (2001); Le Gouvernement de soi et des autres. Cours au Collège de France, 1982-1984, t. I (2008); t. II, Le courage de la verité (2009).
Traduceri:
Istoria sexualității (Voința de a cunoaște, Practicarea plăcerilor, Preocuparea de sine) (trad. Beatrice Stanciu și Alexandru Onete), Timișoara, 1995; Istoria nebuniei în epoca clasică (trad. Mircea Vasilescu), București, 1996; Cuvintele și lucrurile: o arheologie a științelor umane (trad. Bogdan Ghiu și Mircea Vasilescu, studiu introductiv Mircea Martin), București, 1996; A supraveghea și a pedepsi: nașterea închisorii (trad. Bogdan Ghiu, prefață Sorin Antohi), București, 1997; Ordinea discursului: un discurs despre discurs (trad. Ciprian Tudor), București, 1998; Nașterea clinicii (trad. Diana Dănișor), București, 1998; Arheologia cunoașterii (trad., note și postfață Bogdan Ghiu), București, 1999; Boala mentală și psihologia (trad. Dana Gheorghiu), Timișoara, 2000; „Trebuie să apărăm societatea”. Cursuri ținute la Collège de France (1975-1976) (trad. și cuvânt-înainte Bogdan Ghiu), București, 2000; Anormalii (cursuri ținute la Collège de France, 1974-1975) (trad. Dan Radu Stănescu, postfață Bogdan Ghiu), București, 2002; Biopolitica și medicina socială (trad. Ciprian Mihali), Cluj-Napoca, 2003; Hermeneutica subiectului. Cursuri la Collége de France (1981-1982) (trad. Bogdan Ghiu), Iași, 2004.
99 de ani se vor împlini în 15 octombrie 2025 de la nașterea filosofului Michel Foucault.
„Nu există un adevăr în sine, ci doar reguli ale adevărului”, Michel Foucault, filosof
„În perioada studiilor, Michel Foucault își descoperă homosexualitatea, care l-a apropiat de condiția grupurilor sociale marginalizate și reprimate de putere”, Victor-Dinu Vlădulescu, cercetător
3 ani a fost Michel Foucault membru al Partidului Comunist din Franța (1950-1953).
„Asimilând influențe foarte diferite - atât în plan filosofic (Heidegger, Nietzsche, Marx, Freud), cât și literar (Sade, Hölderlin, Bataille) -, opera lui Foucault rămâne una dintre cele mai importante pe care le-a produs gândirea franceză a secolului al XX-lea”, Victor-Dinu Vlădulescu, cercetător