Înseamnă libertate, înseamnă sentimentul de vacanță pe care nu îl mai trăiesc nicăieri altundeva, înseamnă zilele acelea de vară prăfuite, care seamănă unele cu celelalte, în care uneori pare că timpul chiar se oprește, dar care îți aduc ce e mai bun și mai bine, înseamnă caracatițe puse la uscat la soare și plaje mici, pietroase, ascunse pe sub pini și colțuri de munte, nici nu știu dacă le zice plaje, sunt de un prosop și jumătate, așa, înseamnă oameni, povești, locuri, istorie, prăjitura Mariei, care mi-a dat rețeta și acasă, doar că n-a ieșit cu gust de soare și n-am mai făcut-o.
Pentru mine Grecia a început în Thassos, acum o grămadă de ani, mulți de tot, pe când litoralul românesc devenise mult prea aglomerat, murdar, hulpav, agitat, strident și obositor chiar și pentru un weekend. Drumurile erau proaste pe vremea aceea (chiar, știți drumul vechi, prin vârf de Bulgarie, din care părea că nu mai scapi vreodată), dar la finalul lor știai că a meritat. Thassos, spuneam, insula românilor acum, am părăsit-o și am mers mai departe, și mai departe, și mai departe, deși are și ea locurile ei minunate.
A urmat Lefkada, cucerită și ea acum, dar ape ca acolo nu am mai văzut de atunci încoace. Și plaje spectaculoase, cu coborâri abrupte, la finalul cărora ajungeai în niște locuri cum nu credeai că există decât în filme. Cu terasa cu hamace din vârf de munte, unde am mâncat cea mai bună salată de vinete din lume, niciodată n-a mai fost la fel ca acolo.
Apoi Corfu, cucerit deja de britanici, dar cu micile sale taverne unde încă nu devenise fish and chips-ul mâncarea tradițională. Dacă vreți să vă îndrăgostiți de Corfu, căutați serialul The Durrell’s, era la un moment dat pe HBO. Și apoi alte și alte insule și locuri, și apusuri, și hamace, și retsina, și zgomot de cicade. Și Samotraki cu caprele sale urcate în copaci, și plaja cu nisip negru ce pare undeva la capătul pământului, și spectaculoasele apusuri de soare din drum spre Chora, dacă ajungeți acolo, să nu cumva să le ratați.
Dar o să vă povestesc acum despre două locuri unde trebuie să ajungeți în viața asta.
Primul este Pelionul, unde ajungeți fără să fie nevoie de ferry, dar e bine să dormiți o noapte în Salonic. Pelionul e locul acela unde s-au filmat și unele scene din Mamma Mia și unde sunt niște plaje incredibile, niște serpentine cam la fel, așa că atenție dacă aveți rău de mașină sau copii cu rău de mașină, nu e cea mai bună variantă. Dar Pelionul, zice legenda, e locul acela unde mergeau și zeii vara. Locul nu e doar spectaculos, ci și autentic, nu ai cum să nu te îndrăgostești de micile sate de munte construite în jurul platanilor. Da, în jurul platanilor, toate piețele centrale, sufletul localităților, sunt construite în jurul câte unui platan uriaș. Și când zic uriaș, chiar e uriaș, încap copiii să se joace înăuntrul trunchiului și acoperă cu coroana spații de zeci de metri pătrați. Sunt și în patrimoniul UNESCO, iar unul dintre ei e considerat a fi cel mai bătrân din lume. Câte povești o fi auzit, câte iubiri o fi văzut, la câte petreceri o fi fost, nimeni nu știe. Makrinitsa, Lafkos, locul unde am învățat că se poate să faci bake rolls din covrigi vechi și Agia Kiriaki, în capătul capătului peninsulei, un sat mic, dar port important, unde la taverna lui Manolas am aflat că supa de pește poate să fie ceva minunat. Acolo, în Agia Kiriaki, se opresc vasele bogaților lumii, dar viața are cursul ei pentru localnici. Mai vezi din când în când câte un puști trimis de părinții de prin Salonic la bunici la țară servind și el pe la mese, tavernele sunt mici și diferite, undeva sunt minunați cartofii prăjiți, în altă parte au o rețetă de icre cum n-ai mai mâncat, oamenii îți povestesc cum e acolo iarna, iar după-amiază, la siestă, ai senzația că toată lumea s-a oprit în loc și se aude doar zgomotul ritmic al apei.
Și pentru că sunt multe de spus despre Pelion și aș vrea să îmi rămână spațiu să vă povestesc și despre Lesbos, ne mutăm repede repede acolo. Acolo chiar e departe, din fericire sau din păcate, depinde cum vedem lucrurile. Dar acolo e cea mai autentică Grecie pe care am găsit-o eu până acum. Cu sate pline de viață, cu mulți greci și multe petreceri, cu portul din Molyvos, unde noaptea vin bărcile de pescuit și proprietarii restaurantelor vin să își aleagă peștele pentru a doua zi, cu pisici extrem de obraznice, care așteaptă în haită să se oprească vasele și să se înfigă și ele în plasele de pescuit, cu Maria și Nikos și prăjitura de mai devreme și cafeaua băută pe plajă, cu o tavernă mică, cu trei hamace, undeva în mijlocul pustietății, unde e o doamnă bătrână face brățări din mărgele de plastic și cele mai bune chifteluțe de dovlecei. Nu există caracatiță mai bună ca acolo, nu există terase de unde cobori direct în apă, în timpul prânzului, că e prea cald, nu există apusuri ca la Afrodita și nici zen ca acolo. Dar, desigur, e bine să ne găsim fiecare Grecia lui, căci Grecia e mai mult decât o destinație de vacanță. Grecia e o stare pe care, dacă am găsit-o, e greu să o mai părăsim.
Multe locuri le știți, cu siguranță. Dar Grecia e mai mult decât despre locuri. E despre experiențe și emoții cu care te întorci și cu care te încarci. E despre momentul acela când te urci pe ferry și știi că, gata, poți să lași pentru moment totul în spate.
Grecia m-a ținut departe de toate insulele exotice, pentru că, deși vacanțele și călătoriile sunt una dintre pasiunile mele, nu îmi imaginez veri fără Grecia. Și cum nu sunt încă suficiente concedii, alegerile au fost simple.