Să spun, pentru început, că, formal, Nea Lică era angajat cu carte de muncă la săptămânalul ,,Luceafărul’’, publicație a Uniunii Scriitorilor din România. Formal însemnând că, deși el trebuia să stea la redacție în toate cele opt ore de muncă zilnice, asta nu însemna că năstrușnicul Nea Lică se și conforma normei. Venea, de regulă, pe la o orele prânzului, după care pleca, legănat și nepripit la una dintre… subredacții, după cum erau numite locantele care se găseau în proximitatea ,,Casei Scânteii’’, edificiul care copia modelul Universității Lomonosov din Moscova ca și al ministerului sovietic de externe. Locante între care Hanul Prahova era obiectivul numărul 1. Așa s-a întâmplat și în acea zi în care, după ce a făcut act de prezență în redacție, Nea Lică se îndrepta spre ieșire. Cu ce destinație nu mai este nevoie să vă mai spun… Numai că, de data asta, ceasul rău- pisica neagră! Exact aici a dat în nas cu redactorul șef al revistei, poetul Nicolae Dan Fruntelată. Nicu , Dan sau Fele-ul cum i spuneau prietenii și colegii. Care, oltean bine crescut fiind, l-a salutat cu deferență. Salut căruia Nea Lică nu i-a răspuns cu aceeași monedă.
Cumva surprins, acesta i s-a adresat cu întrebarea:
-Tovarășe Velea, sunt, totuși, redactorul șef al revistei unde lucrați și poate că era cazul să îmi răspundeți la salut.
Văzând că întrebarea sa a rămas fără răspuns, Nicolae Dan Fruntelată a recidivat:
-Îmi spuneți și mie unde și cu ce treburi ați plecat atât de grăbit din redacție?
De data asta, răspunsul lui Nea Lică nu a mai întârziat:
-Am strâns, prin munca de la om la om, suma necesară pentru primele două sute de votcă și acum mă retrag, în liniște și fără pierderi, la Hanul Prahova.
La un asemenea răspuns, ce era să facă redactorul șef? A dat din cap în semn că înțelege situația și că se conformează. Apoi a dat să își continue drumul spre redacție.
De data asta, a venit rândul lui Nea Lică să îl interpeleze:
-Ce zici dumneata că ești acolo de unde vin eu acum?
-Sunt redactorul șef al revistei de unde iei matale salariul, Nene Lică!- i- a răspuns ușor amuzat cel întrebat.
- Păi, dacă ești ceea ce zici că ești, atunci dumneata nu cotizezi pentru fondul de rulment al Hanului Prahova?
-Cum să nu? Cu mare plăcere, a venit răspunsul, urmat, imediat, de o bancnotă de 25 de lei în buzunarul parcă special deschis al hainei. Gest care, se vede treaba, nu l-a impresionat prea tare pe Nea Lică, fiindcă, după ce a văzut la cât se ridică donația, a dat sentința:
-Mda, Aurel Dragoș Munteanu(prozator și eseist, primul director al Televiziunii române după decembrie 1989 n.n.) a dat 50 de lei. Ăsta este cel mai mare scriitor român contemporan!
După care, fiecare și-a văzut de drumul lui…