A fost distrus in cateva randuri, a ars din temelii, a fost sters de pe hartile geografice, dar de ficare data a renascut din cenusa. Departe spre nord de renumitele fiorduri, acolo unde, de regula, sunt dusi turistii, se intinde regiunea Finnmark, aflata toata dincolo de Cercul polar.
Pentru Norvegia este Nordul Salbatic, unul foarte salbatic si sever. O zona ostila, aparent de nelocuit, un lant de stanci abrupte si locuri bolovanoase. Aici, natura si clima si-au impus conditiile. Iarna toate drumurile dispar sub zapada, rupand, practic, pentru multe zile asezarile mai indepartate de "marele pamant". Iar cand din inalturi coboara noaptea polara - de la mijlocul lunii noiembrie pana la sfarsitul lui ianuarie - intunericul pune stapanire pe aceste locuri.
Calatorul care se incumeta sa ajunga in Finnmark, la Hammerfest, nu va intalni casele traditionale pentru pentru Norvegia, cele invelite in lemn. La fel cum nu va gasi traditionalele magazine. In locul lor, peisajul este insufletit de becurile fluorescente care lumineaza cupola de sticla a Centrului de cultura.
Sub cerul plat al Arcticii, in lateral de uriasele uzine de prelucrare a gazelor lichefiate, pot fi vazute imobile moderne si un dig pentru acostarea navelor de croaziera. Iar pe strada principala, Kirkegat, se ridica biserica, o cladire postmodernista, care pare o racheta gata sa-si ia zborul de pe rampa de lansare.
Incepand cu jumatatea secolului al 18-lea, cand aici si-au facut aparitia primii comercianti europerni, oraselul a fost distrus in repetate randuri. Ca si cum iadul se abatea asupra acestor pamanturi, iar cand oamenii reuseau sa-si refaca viata, nenorocirea venea din nou. Dar de fiecare data localitatea a renascut. Ce i-a atras pe straini aici? Faptul ca apele marii nu ingheata niciodata. Un fenomen unic in felul sau pentru aceasta parte a lumii.
"Da, istoria orasului nostru este veche, foarte veche, dar casele sunt noi", spune Jens Berg-Hansen, in varsta de 75 de ani. "Noi, aici, am invatat sa contam pe propriile forte. Ne bazam unii pe ceilalti", a adaugat el. Orasul a primit prima lovitura in timpul razboaielor lui Napoleon. Avand in vedere importanta strategica a portului situata pe trasee maritime spre Rusia, Europa, Marea Britanie, asezarea a nimerit sub focuri incrucisate.
Astfel, in iulie 1809, dupa o saptamana de blocada, britanicii au distrus orasul, lasandu-i pe locuitori fara nimic. O jumatate de secol mai tarziu, un uragan a facut praf toate depozitele orasului. Iar in 1890 a venit o noua tragedie: doua treimi din cladirile ridicate pe faleza au fost mistuite in incendiu. Un an mai tarziu insa, Hammerfest devenea primul oras din nordul Europei care instala pe strazile sale becuri electrice.
Dar in 1849, orasul a fost ocupat de nemti. Dupa patru ani, in octombrie 1944, in ajunul ofensivei trupelor sovietice pe frontul de est, fascistii au aplicat aici tactica pamantului parjolit: nimic nu a ramas in picioare. Nici chiar depozitele cu grane, de alimente. Atunci, au fost nimicite 10.000 de cladiri. In plus, drumurile au fost aruncate in aer, stalpii de telegraf au fost doborati, toate comunicatiile distruge.
Mai mult, zona a fost impanzita de mine. Numai capela a rezistat, desi incendiile au durat aproape patru luni. Practic, Hammerfest nu mai exista. Randi Simonsen, in varsta acum de 84 de ani, este unul dintre putinii martori ai acelor cumplite evenimente "Nemtii au fost atat de minutiosi, incat au incendiat chiar si pivnitele. Dar nici noi nu ne-am lasat. Aveam experienta istoriei si avusesem grija sa ne punem la adapost bunurile. E adevarat, speram sa revenim curand", isi aminteste Randi.
"Tata avea marea in sange si imediat dupa ce, in mai 1945, a fost anuntat sfarsitul razboiului, el s-a imbarcat pe prima vas si s-a intors la Hammersfest. Nimeni nu si-a pus vreodata problema sa nu revina acasa", subliniaza batrana. "Daca am jelit? Cine avea timp pentru asa ceva!" In primele nopti, multi au dormit inghesuiti pe podeaua din capela. Dar erau fericiti ca erau acasa. "De regula, oamenii sunt tentati sa infloreasca trecutul. Dar Hammerfest a avut o istorie grea, nemiloasa chiar. O lectie din care am invatat ca singuri trebuie sa ne decidem soarta", a completat Gunnar Milh, 72 de ani, profesor pensionar.