“De bucurie rar avurăm parte,/ În unele duminici, pe la nunţi,/ Suntem olteni pe viaţă şi pe moarte,/ Suntem olteni, adică suntem munţi”. Au dat în clocot, de Revelion, oltenii faimoşi ai Craiovei şi au cântat de se învolbura Jiul, au cântat: “Oltenia, eterna Terra Nova,/ Un cântec are astăzi şi-n priviri/ Hai Universitatea, hai Craiova,/ Tu, campioana unei mari iubiri”.
Sufletele de explozie la sărbătoarea dintre ani în capitala Olteniei au fost: Cârţu, magicianul balonului din perioada de glorie, şi Ivan, speranţa pentru o renaştere a echipei olteneşti la înălţimea isprăvilor de vis ale lui Oblemenco, Cămătaru, Balaci. Oltenii ştiu să tureze veselia, vorbele lor cu perfectul simplu cu tot mustesc de haz. Îmi povestea teribilul munte al scenei Ştefan Iordache cum că, în vacanţe, se ducea din cartierul bucureştean Rahova la Corabia, printre neamurile lui de olteni, şi se întorcea la liceu mai gras.
Pusese câteva kilograme numai din râsul şi glumele cu care te întâmpină cei ce se laudă cu imnul lor, “M-a făcut mama oltean”. Îmi amintesc ce voioşie te cuprindea la nunta vedetei fotbalului craiovean Pavel Badea cu fata primarului unei comune vecine cu un câmp semănat cu praz, o nuntă cu naş Sorin Cârţu. Am scris un reportaj la punct de fierbere de la acea nuntă de acum 20 de ani. Sufletul petrecerii a fost şi atunci fâşneţul, titirezul ringului de dans, atacantul de neoprit Cârţu.
Îl acompaniau cu vorbe de haz patronul golurilor Oblemenco şi Deselnicu, fundaşul care pe unde călca nu mai creştea iarba. Doamne, ce roluri or fi primit acum în Rai? Invitaţi de onoare la nuntă, rugaţi să stârnească apaluzele şi fredonatul şlagărelor: Maria Dragomiroiu şi Dan Spătaru.
Drumul până la Craiova l-am făcut cu Dacia Măriei. S-a oprit un ceas în satul ei din Vâlcea, a măturat frunzele din ograda casei părinteşti, a dereticat prin prispă şi ne-a spus că “în casa asta veche, a copilăriei mele, cu un difuzor bătrân de pe perete unde o ascultam pe Maria Tănase şi pe Maria Lătăreţu, îmi regăsesc puterile şi inspiraţia”.
Pe drum, Dan Spătaru, “Să ştii, măicuţa mea, că port icoana ta”, mi se destăinuia că le-a cântat românilor şi când frigul din săli îi “suda” degetele de microfonul îngheţat, dar niciodată n-ar fi putut să părăsească Ţara.
”Priviţi această sacră frumuseţe,/ Oltenia, pământ de oameni buni/ Şi pumn pedepsitor cu cinci judeţe,/ Căuş al palmei vechilor tăciuni”. Oare sufletul lui Adrian Păunescu pe unde pluteşte majestuos?