Costa Rica are ceva ce Europa a pierdut de mult: răbdarea. Nimeni nu pare grăbit. Nimeni nu pare dispus să transforme fiecare minut într-o cursă contracronometru. Magazinele se închid devreme, traficul curge haotic, dar fără isterie, iar oamenii încă stau de vorbă fără să privească obsesiv telefonul. Celebrul lor „Pura Vida” nu este doar un slogan imprimat pe tricouri pentru turiști. Chiar este un mod de viață.
În ultimele zile petrecute acolo am observat însă și cealaltă față a paradisului tropical. Costa Rica nu mai este ieftină de mult. În unele zone, prețurile rivalizează serios cu cele din Europa Occidentală. O cafea bună într-o zonă turistică sare lejer de 4-5 dolari, un prânz simplu pentru două persoane poate depăși fără probleme 40-50 de dolari, iar produsele importate au prețuri care îi fac și pe americani să ridice din sprâncene.
Prin supermarketuri găsești de toate, de la fructe exotice până la produse europene, însă diferențele sociale sunt imposibil de ignorat. La câteva străzi de resorturile elegante apar cartiere modeste, drumuri obosite de umezeală și oameni care muncesc enorm pentru salarii care, raportate la costul vieții, nu mai par deloc spectaculoase.
San Jose, orașul pe care turiștii îl traversează în grabă
Capitala San Jose nu este genul de oraș de care te îndrăgostești la prima vedere. Nu are aerul monumental al marilor capitale europene și nici energia agresivă a metropolelor americane. Este un oraș amestecat, aglomerat, obosit pe alocuri, cu clădiri moderne apărute printre case vechi și cabluri electrice suspendate aproape peste tot. Dar are autenticitate.
Dimineața, cafenelele se umplu rapid cu oameni care își beau cafeaua fără grabă. Taximetriștii discută politică, fotbal și prețurile la carburanți, exact ca în România. În piețe miroase simultan a mango, ananas, cafea proaspăt măcinată și motorină.
Și, inevitabil, vine momentul plecării
Aeroporturile au devenit în ultimii ani niște spații ciudate. Nu mai sunt doar locuri de tranzit. Sunt laboratoare sociale în care vezi lumea întreagă comprimată în câteva terminale. Familii obosite, oameni de afaceri care tastează frenetic pe laptop, turiști arși de soare care încearcă să mai stoarcă ultimele minute de vacanță și emigranți care pleacă spre o viață nouă.
La aeroportul din San Jose, Europa pare incredibil de departe. Și nu doar geografic.
Zborul lung spre Paris
Există ceva aproape ireal în zborurile transatlantice de noapte. Urcă avionul, se sting luminile, oamenii încep să adoarmă, iar undeva sub tine dispare încet continentul american. Pe ecranele din fața scaunelor vezi traseul avionului peste Atlantic și realizezi cât de mici au devenit distanțele și cât de obositoare continuă totuși să fie călătoria. În jurul tău auzi franceză, spaniolă, engleză, uneori italiană. Încerci să dormi, nu reușești prea bine. În Costa Rica rămân căldura tropicală, oceanul, palmierii și ritmul lent. În față vine Europa cu regulile ei, cu viteza ei, cu eterna senzație că toată lumea se grăbește undeva.
Și mai este ceva. După câteva săptămâni petrecute în afara Europei începi să vezi altfel și România. De la distanță, multe dintre problemele noastre par mai mici decât le vedem zilnic la televizor.
Escala pariziană
După America Centrală, Europa pare aproape rece. Și totuși, există un confort familiar în această ordine. Cafeaua are gust de cafea europeană. Croasantele miros exact cum trebuie să miroasă într-un aeroport francez. Iar limba română începe să apară tot mai des în jurul tău. În zona porților de îmbarcare spre Europa de Est îi recunoști imediat pe români. Vorbesc tare, gesticulează mult, au sacoșe suplimentare și discută simultan despre politică, prețuri, familie și fotbal. Nu există popor mai ușor de identificat într-un aeroport.
Primele zile în România
Șocul termic este primul care te lovește. După umiditatea și căldura constantă din Costa Rica, România pare brusc mai rece. Apoi vine traficul. După drumurile relaxate din America Centrală, revenirea pe șoselele românești seamănă cu o reintrare directă într-un sport extrem. Dar există și lucruri care îți lipsiseră. Mâncarea. Poți merge prin jumătate de lume, dar există o limită până la care organismul acceptă experimentul culinar continuu. La un moment dat începi să visezi la o ciorbă adevărată din România.
Și mai există ceva: familiaritatea. În România înțelegi toate glumele, toate expresiile, toate nuanțele. Nu mai trebuie să traduci mental nimic. Nu mai ești turist. Primele zile acasă sunt întotdeauna ciudate. Ai impresia că ai lipsit foarte mult și foarte puțin în același timp. Orașul este același, dar tu vii cu alt ritm și cu altă perspectivă. Poate tocmai de asta călătoriile sunt importante. Pentru că, uneori, trebuie să pleci foarte departe, ca să vezi mai clar locul din care ai plecat.
Noi ne revedem săptămâna viitoare, cu sănătate, în pace și siguranță. Doamne ajută!