Mai nou, s-a aliniat acestei aroganțe și Norvegia, care a desconsiderat ultimul meci din grupă, a jucat cu rezervele și nu a opus niciun pic de rezistență naționalei Franței. De ce? Și-au făcut calculele și au considerat că e de preferat un meci contra Coastei de Fildeș și apoi cu Brazilia, trimițând francezii pe partea de tablou cu Suedia, Germania, Olanda și Spania.
Există o aroganță care se repetă la fiecare Campionat Mondial. Nu vine din tribune, ci chiar din vestiarele marilor favorite.Germania, Franța, Brazilia, Portugalia, Spania sau Anglia lasă, mai direct sau mai voalat, același mesaj: „Pentru noi, adevăratul Mondial începe abia în fazele eliminatorii.”
Tradus în limbaj mai puțin diplomatic, asta înseamnă că meciurile din grupe sunt un fel de antrenament cu public. O obligație din regulament. O perioadă în care se mai rotește lotul, se mai menajează vedetele, se mai încearcă niște formule și, eventual, se mai face și spectacol dacă adversarul este suficient de modest.
Sigur, când în față ai Uzbekistan, Panama sau Curacao, tentația este să privești meciul de sus. Dar tocmai aici apare problema. Dacă tu, ca mare putere, consideri că Mondialul începe abia după grupe, ce mesaj transmiți? Că primele trei meciuri nu contează? Că milioanele de suporteri care au plătit bilete și au traversat oceane au venit să vadă un antrenament? Că adversarii sunt doar decor?
Fotbalul are însă prostul obicei să pedepsească aroganța. Istoria Campionatelor Mondiale este plină de favorite care au intrat în competiție cu frâna trasă și au ieșit pe ușa din dos înainte să apuce să joace „adevăratele meciuri”. Când tratezi competiția în trepte, riști să nu mai ajungi la ultima.
Mai există și o nedreptate față de echipele considerate mici. Uzbekistan, Panama, Curacao sau oricare altă națională aflată la prima generație de aur nu vine la Mondial pentru a figura în program. Pentru ei, fiecare meci este finala vieții. Aleargă până la epuizare, joacă fără complexe și transformă fiecare duel într-o sărbătoare națională. Ei nu au luxul să spună că „se încălzesc” pentru optimi.
Paradoxal, tocmai aceste echipe dau uneori culoare competiției. Ele joacă din primul minut ca și cum nu ar exista mâine. Favoritele, în schimb, calculează, economisesc energie și își programează vârful de formă peste o săptămână.
Poate că din punct de vedere fizic și strategic au dreptate. Un turneu de o lună se câștigă dozând efortul. Dar fotbalul nu este atletism și nici șah. Este și emoție, și respect pentru adversar, și respect pentru competiție, și respect pentru publicul care plătește 3.000 de dolari biletul penru 90 de minute de aroganță.
Un Campionat Mondial nu începe când decid marile puteri că a venit momentul să apese accelerația. Începe odată cu primul fluier și fiecare meci valorează la fel în memoria celor care îl urmăresc. Așa că, data viitoare când vom auzi declarația: „Pentru noi, Mondialul începe abia acum”, poate ar trebui să o traducem corect. Nu începe Mondialul. Începe, pur și simplu, momentul în care favoriții au hotărât că merită să joace fotbal la capacitate maximă.
Unde e Norvegia care a dat 7-1 Italiei?
Duelul Haaland - Mbappe, pe care-l aștepta toată planeta, n-a mai avut loc. Norvegia a preferat să-și menajeze vedetele Haaland și Odegaard prestând un noncombat rușinos. Și, fără Haaland pe teren, parcă nici Mbappe nu a avut chef să marcheze, lăsându-i lui Dembele gloria unui hat trick.
Norvegienii or fi respectat o superstiție: echipele care pornesc tare cu trei victorii în grupă nu cuceresc titlul. Cert este că nu s-au străduit nici măcar să încerce un egal, cu care tot pe locul 2 ar fi rămas, pe principiul „Lasă, să fim siguri că pierde să poate dăm din greșeală un gol pe final”. Au primat calculele, însă să nu pățească la fel ca Spania în urmă cu 4 ani, când s-a lăsat învinsă de Japonia pentru a juca în optimi cu Marocul. Și au fost eliminați de Maroc.
Norvegia a demonstrat că dacă vrea să se joace cu apărarea Franței, recunoscută pentru vulnerabilitatea ei, o poate face fără probleme. Dar n-au vrut.
Egaluri de salon
Dacă în cazul Norvegiei a fost o înfrângere deliberată, în meciurile Australia - Paraguay și Japonia - Suedia, egalul era bun pentru toți pentru a ajunge în 16-imi. De la suporteri la antrenori și analiști, toți au considerat că a fost un acord mutual între echipe să nu se joace „la rupere”, deoarece egalul îi face fericiți pe toți.
În cazul finalului horror dintre Austria și Algeria nu mai înțelege nimeni nimic. De prin minutul 60, când Algeria a egalat la 2 și până în minutul 90+3 nu s-a jucat nimic. 2-2 califica ambele echipe și trimiteau acasă Iranul, care aștepta o minune. Ei bine, în următoarele 3 minute s-a jucat tot meciul. Algeria înscrie golul de 3-2, urcă pe locul 2, trimitea Austria acasă și califica Iranul. Apoi, în minutul 90+6 egalează Austria, urcă ea pe locul 2 și trimite Iranul acasă. Dramatismul Grupei J a fost altfel decât celelalte. În ultima etapă rezultatul egal dintre Austria și Algeria califica ambele echipe, însă parcursul Algeriei de pe locul 3 este mai ușor decât al Austriei de pe locul 2. Austria joacă 16-imile contra Spaniei, în timp ce Algeria înfruntă Elveția.
Comentariile pe rețele nu au întârziat: „Mai bine jucați de la început cele trei minute de la final și plecam mai devreme acasă”, „Ați vrut neapărat ca în Iran să fie milioane de atacuri de cord în cele trei minute”, „Austria a făcut o reparație morală Algeriei după mizeria de la Mondialul din 1982 când au eliminat Algeria aranjând meciul cu Germania.”