«Părinţii mei lucrau în Italia de când eram mică. Am crescut cu bunicii într-o comună de lângă Iaşi, apoi în clasa a cincea m-au adus în Sicilia. M-au înscris în clasa a cincea, deşi habar nu aveam limba italiană. Cum mama lucra ca îngrijitoare la o familie de profesori pensionari, m-au lăsat în grija fiicei lor care avea un fiu de vârsta mea, dar la o şcoală diferită.
La început pricepeam lucrurile doar din expresia feţei lor. Apoi, încetul cu încetul am înţeles mai mult. Doamna învăţătoare din România era suplinitoare la noi în sat şi noi eram tare fericiţi cu ea. Am învăţat uşor şi avea răbdare cu noi, ne plăcea la şcoală fiindcă eram doar 20 de copii între clasa pregătitoare şi clasa a IV-a. Ca mine cu părinţii plecaţi eram cinci. Fiecare rămas cu bunicii.
O dată, îmi amintesc că învăţătoarea Dora ne-a adus o hartă a lumii şi ne-a arătat unde au plecat părinţii noştri să lucreze: în Italia, în Spania, în Scoţia şi în Irlanda. Nu mi se părea departe pe hartă. Abia când am venit cu autobuzul împreună cu mama mi s-a părut tare departe.
Era vară spre toamnă, dar în Sicilia lumea era la mare, la plajă. Când am început şcoala, mama nu a cumpărat flori, aici nu se obişnuieşte să se dăruiască la învăţătoare şi la profesori. Mi s-a părut ciudat că nu era nici un fel de festivitate. Eu mă îmbrăcasem cu haine noi, eram emoţionată.
Apoi am văzut că nu aveam doar o învăţătoare, ca acasă, erau cinci. Mă gândeam că poate nu s-au împărţit clasele. Si după fiecare oră nu era o pauză. Era doar la mijlocul orelor o pauză cât să mergem la toaletă şi să mâncăm ceva. Aici stăteam cinci ore, dar în timpul orelor nu se auzea „bâzâitul muştelor" ci o gălăgie destul de obositoare a colegilor de clasă. Doar dacă vreo învăţătoarea ameninţa că vine directorul şcolii se mai calmau.
Mi-au dat pentru patru săptămâni un profesor ajutător, un tânăr italian care vorbea foarte bine româneşte. Fabio m-a ajutat foarte mult. N-am avut dificultăţi, fiindcă aici când te ascultă, te mai ajută cu întrebările, dar la matematică eram foarte bună.
Toate învăţătoarele remarcaseră că eram foarte educată şi ascultătoare. Eu abia aşteptam vara să mă duc în România să-i spun învăţătoarei Dora că e mai uşoară şcoala aici, dar că îmi lipsesc tare jocurile din pauză sau poveştile pe care ni le citea când eram cuminţi.
La gimnaziu am excelat tot la matematică, dar mi-a plăcut şi profesoara de geografie şi am rugat-o să ne arate pe hartă unde au emigrat sicilienii. Ne-a arătat şi ne-a povestit că viaţa de emigrant nu este uşoară şi m-a rugat să le povestesc ceva din ţara mea.
Pe atunci se cânta „Dragostea din Tei" de Paula Mitrache şi Adrian Mutu era fotbalistul cel mai apreciat din Italia, aşa că m-am tot gândit ce să le spun eu... Le-am spus cum e la şcoala noastră, le-am povestit de învăţătoarea Dora şi de diplomele şi coroniţele de la sfârşit de an. Le-a plăcut şi îmi aduc aminte cu plăcere că o bună prietenă italiancă m-a întrebat: "dar medalii v-au dat?".
La liceu am ales ramura reală, fiindcă un frate de-al mamei era profesor de matematică şi m-a ajutat pe skype să înţeleg mai uşor problemele. În fiecare an îmi trimiteau de acasă cărţi de matematică cu diverse probleme de rezolvat.
Fratele mamei predă în Olanda. Acolo se predă „un trunchi comun" adică o matematică pe înţelesul tuturor, dar elevii sunt observaţi de un psiholog care observă ce tendinţe şi priceperi are copilul şi îl mută într-o clasă adaptată nevoilor lui. Dacă elevul este înclinat spre matematică va studia mai multă matematică decât alte discipline.
În Italia nu se face aşa. Chiar dacă în clasă se întâmplă să ai un coleg cu probleme (există foarte puţine şcoli speciale), materia se va face mai încet pentru a putea asimila şi cel care face paşi mai mici. De altfel sunt mai puţin competiţionali ca cei din România, care participă la diferite întreceri, concursuri şi aşa mai departe.
Prietenii mei sunt de diverse naţionalităţi: italieni, ucrainieni, ruşi, marocani, tunisieni. E mai uşor să te înţelegi cu cei de origine străină, fiindcă avem cam acelaşi stil de viaţă, locuim în aceleaşi zone cu chirie, nu avem aceaşi disponibilitate ca cei localnici la petrecerea timpului liber. Pentru a te distra aici e mai greu, nu prea se joacă afară… Îmi lipseau dealurile copilăriei, prietenii de joacă, câinele bunicii, soba cu lemne, fiindcă aici au sobiţe pe butelie fiind mai cald.
În timpul liber îl mai ajutam pe tata la cules măsline, că lucra la o moară de măsline, sau la mandarine şi portocale. Aşa mi-am făcut banii pentru laptop. Noi, copiii de emigranţi ne bucurăm şi apreciem sacrificiile părinţilor. Acum sunt studentă la matematică la Palermo, dar tot unchiul meu din Olanda mă ajută. Am doar o fată mai bună decât mine, care are mama japoneză.
La liceu mi-am făcut prieteni adevăraţi, deja limba pentru mine era foarte simplă. Părinţii sunt mândri de mine dar unchiul meu îmi spune mereu că trebuie să ştiu mai mult. Cred că voi pleca în Olanda pentru master şi apoi voi vedea unde voi putea lucra să-mi ajut şi eu părinţii. Diplomele din România se recunosc greu în Uniunea Europeană, deşi mulţi absolvenţi sunt foarte buni.»
Crina Suceveanu