„Eugen Lovinescu a avut în cel mai înalt grad «dicțiunea ideilor», marile sale istorii (ale civilizației române moderne și ale literaturii române contemporane) rămânând, până astăzi, definitorii. Echivalent local al lui Albert Thibaudet, elev, ca și el, al impresionistului liberal Émile Faguet, francofil cu doctorate la Sorbona, Eugen Lovinescu a rămas toată viața profesor de liceu, edificându-și modernismul pe schelăria moștenirii greco-latine (a tradus mult din clasici, a publicat manuale etc.)” - evoca Paul Cernat, critic și istoric literar, în rotundul unui crochiu remarcabil. „Fără partid, dar fiu de senator PNL - sesiza profesorul Paul Cernat -, Lovinescu a fost cel mai articulat gânditor liberal autohton, precursor moderat al teoriilor globalizării occidentale. Adversar pragmatic și tenace al direcțiilor populiste dominante (Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu fiindu-i adversari înrăiți), respins de Universitate și Academie, dar construindu-se ca instituție în răspăr cu ele, a patronat cel mai longeviv cenaclu literar al României moderne și a construit, cu ajutorul lui, o nouă literatură pe care a vertebrat-o nu doar estetic, ideologic și sociologic, ci și moral”. Un părinte al culturii române, fără îndoială!
Proptea pentru scriitoare
Dar să facem loc pledoariei lui Paul Cernat: „Autonomismul estetic lovinescian n-a exclus dogmatismul criticii de direcție, iar impresionismul nu exclude apelul la istorie și la știință - sociologie, psihologie sau biologie. Împotriva mentalităților conservatoare, sexiste și antisemite, Lovinescu a fost un sprijinitor al tinerilor, al scriitorilor de origine evreiască și al scriitoarelor”. În continuare: „Raționalist iluminist cu gust mai degrabă clasic, orientat de ideile impersonalității și obiectivității, a plecat urechea la moderniștii radicali din cenaclu. Polemist de vârf, în tradiția maioresciană pe care, ca discipol infidel, a reformulat-o (ciclul junimist de la sfârșitul vieții stă mărturie), acest teoretician al sincronismului și diferențierii, al revizuirilor și al mutației valorilor (influențat de Gabriel Tarde și Hugo de Vries) a fost și un memorialist/portretist redutabil”.
Încleștarea cu „moldoveanul”
„Eugen Lovinescu - mai aprecia Paul Cernat - și-a câștigat greu independența și identitatea, luptând cu protectorii și adversarii, dar mai ales cu «moldoveanul» conservator din sine. Limitele lui au fost mai ales limitele propriei ideologii. Capacitatea de a-și domina pasiunile, de a-și respecta adversarii și de a-și asuma/depăși erorile este însă exemplară. Autoritatea intelectuală i-a fost moștenită de fiica sa Monica, nepoții Horia și Vasile Lovinescu s-au răzlețit ideologic de el, iar pentru alt nepot (Anton Holban), a rămas «unchiul Eugen, care scrie romane proaste»”. Concluzia lui Paul Cernat: „Eugen Lovinescu? Un învingător postum”.
„Zabranicul morții începuse să cadă...”
Singura mărturie („la cald”) rămasă despre sfârșitul lui Eugen Lovinescu îi aparține servitoarei, citată în amintirile criticului Șerban Cioculescu (cu precizarea că, după toate datele disponibile, moartea s-a produs pe 16, nu pe 15 iulie): „În dimineața morții, la 15 iulie 1943, a cerut fetei din casă, Stanei, să ridice storurile. Apoi a întrebat-o cât e ceasul. - E ora 9 ½, conașule. - Cum 9 ½? Nu vezi că e întuneric? Afară era lumină orbitoare, dar zabranicul morții începuse să cadă peste ochii celui ce până în ajun citise și ținuse tocul în mână, credincios regulei nulla dies sine linea (n.r. - «Nicio zi risipită»). După o scurtă agonie se stinse fără dureri. Moartea a fost, pentru marele nedreptățit, pentru ostracizatul înaltelor foruri culturale, mai clementă decât viața”.
Monica Lovinescu a păstrat propriile amintiri legate de ultimele zile din viața tatălui său:
„Îl însoțisem pe 12 mai la clinica doctorului Lupu, unde urma să fie operat. M-am întors acasă în strada Wilson - părinții mei erau divorțați, stăteam cu mama, dar mergeam și la tata zi de zi, experiență ce nu m-a traumatizat defel, despărțirea lor petrecîndu-se fără scene, ca între oameni nefiresc de civilizați (...). Îmi dam seama că este grav, deși tata nu se arătase față de mine prea îngrijorat, discutase și chiar rîsese cu Tudor Vianu (și el convalescent) și cu Dinu Nicodin, veniți să-l vadă în ziua aceea. La 19 mai, un început de icter: e nevoit să renunțe la orele de lucru pe care și le oferea în fiecare după-amiază în biblioteca clinicii spre a-și încheia volumul asupra posterității maioresciene. Dar la 20 mai îl readuc acasă: nu se mai vorbește de operație. Nici el, nici doctorul Lupu nu-mi spun că dăinuie vreo primejdie. E încă obosit, dar - așa sînt lăsată să cred - convalescent”.
O veste neagră pe nisipul alb
Mai mult: „În iulie plec, deci, ca în fiecare an, la Mangalia. Acolo, pe plajă, la mijlocul lunii, aflu de moartea lui. Vine fugind spre cortul nostru pictorul Lucian Grigorescu și ne aduce vestea, auzită dimineața la radio. Plecăm imediat: mama mă transportă ca pe un obiect. Sînt surdomută, nu scot nici un cuvînt, cu lumea din afară nu mai am contact. Fiindcă nu înțeleg. Nu vreau să înțeleg. Zumzăie cuvintele în jurul meu: cancer, ciroză, parcă sînt pronunțate într-o limbă străină. Întrerup Jurnalul, nu mai știu să țin un creion în mînă. Șocul e atît de puternic încît mi se schimbă și grafia: scrisul meu începe să semene cu al tatei. Mă străduiesc să văd în asta un semn de dincolo, deși împărtășesc cu părintele meu același gust de cenușă, aceeași certitudine a neantului. (...) Totul mi-a rămas întipărit în minte”.
Ars
Ultimele tușe: „Slujba scurtă (o ceruse tata prin testament, deși agnostic, pentru ca botezul să-și aibă pereche în rînduiala lumii), spusă de un răspopit - pe atunci, nu știu dacă și azi, Biserica ortodoxă nu tolera prezența preoților la incinerări. Și, mai ales, imaginea sicriului deschis, parcă privindu-mă încă, pentru ca înceata coborîre spre subsolul cuptorului și arderii să devină și mai intolerabilă. Cu ea am rămas luni de zile în ochi. Crematoriul era atît de ticsit încît nu-mi revin toate figurile, îl văd mai ales pe Minulescu plîngînd zgomotos, dau de el la ieșire. Sînt cu mama care continuă să susțină o ființă inertă, dar atentă să nu se dea în spectacol. (Cînd i-am scris de la Paris că ne vom căsători, Virgil și cu mine, mama mi-a răspuns - nu fără emoție - că «reportajul» lui Virgil despre incinerarea tatei, apărut în Timpul, scăpase mototolit prin nu știu ce colț de sertar nevizitat la percheziția Securității de după plecarea mea. Nu știu dacă-mi va fi dat să-l citesc vreodată, dar mamei îi plăcuse” („La apa Vavilonului I”, 1999).
De ce și-a respins Lovinescu propriul prenume?
Motivul pentru care E. Lovinescu a renunțat să semneze cu prenumele „Eugen”, spre deliciul dușmanilor care i-l scriau sadic așa, sau mai rău, „Eugeniu”, e legat de începuturile universitare ale studentului din Fălticeni. Într-o evocare a fostului său profesor de latină din facultate, junimistul D. Evolceanu, Eugen Lovinescu dezvăluia el însuși episodul de public shaming feminin (consumat la un examen unde fusese întrebat, mai întâi, cum îl cheamă): „Întrebat de nume, i l-am dat; - Și mai cum? insistă profesorul asupra numelui de botez. Neputîndu-l suferi de pe atunci, am rostit cu dinții încleștați - Eugen. N-apucai să isprăvesc bine vorba și auzii deodată, în jurul meu, printre dudui: - Cum? Cum?... Auzi, Eugen! Gîgîia Capitoliul; nu știu ce găsise așa de rîs într-o vocabulă neplăcută numai, dar nu și comică. Mi-au trebuit cîteva luni să uit rușinea pățită”. O (ultimă) intervenție marca Paul Cernat: „Nu câteva luni, ci o viață, s-ar zice. E drept, membrii familiei îi spuneau pe nume, că n-aveau cum altfel. Victor Eftimiu îi zicea, glumeț, «coane Evghenie», iar Sadoveanu, fostul său coleg de gimnaziu la Fălticeni, când se jucau de-a hoții și vardiștii, îi spunea ca în copilărie: «Iujăn»”.
79 de ani s-au împlinit pe 16 iulie 2022 de la moartea cărturarului Eugen Lovinescu
„Respins de Universitate și Academie, dar construindu-se ca instituție în răspăr cu ele, Eugen Lovinescu a patronat cel mai longeviv cenaclu literar al României”, Paul Cernat, critic literar
Autor al teoriilor Sincronismului și Mutației valorilor estetice, constructor al literaturii românești moderne, Eugen Lovinescu a ocupat toată viața funcția de profesor de latină la licee din Ploiești și București
Cea dintâi manifestare critică a lui Eugen Lovinescu e o dizertație asupra tragediei „Perșii”, de Eschil (lucrare de seminar publicată în foiletonul literar al „Adevărului” din 1904)
Biblioteca lui Eugen Lovinescu a fost confiscată de comuniști și mare parte din cărțile ei au fost arse într-o casă conspirativă a Securității din București