Am să încep cu misiunea fiicei mele la Tribunalul Internațional Penal al ONU din Arusha, Tanzania, tribunal înființat de ONU pentru judecarea genocidului din Rwanda. A rămas la acest post, ca asistent al procurorului tribunalului, timp de doi ani. De atunci și dragostea ei pentru continentul african. Ei bine, în acești doi ani mi-am vizita fiica de câteva ori. Și am stat de fiecare dată câte două săptămâni. Așadar, la drum prieteni, cu Jurnalul sub braț.
Avionul a aterizat la Kilimandjaro seara, pe la ora 20.00 venind de la Amsterdam. Cărând două valize uriașe de câte 32 de kilograme am ieșit din clădirea aeroportului. Mă aștepta o fată cu un ecuson ONU și șoferul unei camionete. Eram într-o dispoziție excelentă, chiar dacă zburasem peste 8 ore. Urma să-mi văd copilul după câteva luni în care ne-am auzit doar la telefon. Am ajuns la casa unde locuia fiica mea, în Arusha. O poartă mare de metal, care nu lăsa să se vadă nimic înăuntru. Două claxoane… și ne-a deschis poarta un bărbat acoperit cu o pătură groasă pe umeri. Aici zilele sunt extrem de călduroase, iar nopțile sunt extrem de răcoroase. Pe treptele casei mă așteptau mai mulți tineri, colegi ai fiicei mele, cu urări de bun venit. În casă, fiica mea mi-a spus: „Hai, tati, desfă bagajele. Noi n-am mâncat, te-am așteptat pe tine”. Și a început să râdă. Am desfăcut cornul abundenței. Salam de Sibiu, cârnăciori de Pleșcoi, covrigi de Buzău, pui la grătar, câteva borcane cu carne în untură, patru cozonaci mari, brânză, câteva sticle de 2 litri de palincă, altele de vin de țară de la mamaia. Și gogoși. Fetele au pus masa și băieții s-au ocupat de băutură. Singura urare a fost noroc, chiar dacă tinerii erau din diferite țări ale lumii. S-a făcut liniște. Mâncau așa cum mănâncă tinerii când le este foame. Plus paharele de tărie și paharele cu vin bun, de țară. După care au urmat aprecierile. Ce votcă, ce coniac, ce tequila... palincă!!! Calculasem să vin joi seara, vineri să mă odihnesc și să mă acomodez cu orașul, iar sâmbătă și duminică să fiu doar cu fiica mea. Tinerii au mai rămas, iar eu am cerut să fiu dus la hotel. Am reușit să salvez o sticlă de palincă, una de vin și un cozonac. Hotelul unde am avut rezervare era un boutique hotel, rustic, intim, elegant și deosebit de curat. Cu o curte tip grădină și restaurant în aer liber. Fata mea iubește genul ăsta de construcții, în detrimentul mastodonților din beton. Camera era de fapt un mic apartament, dotat cu absolut tot ce este necesar. Și un lucru important, nu era în centru, ci undeva la ieșirea din oraș către Parcul Național Serengeti. O locație de care aveam să mă îndrăgostesc și să mă simt ca acasă timp de 15 zile. La apartament m-a condus un tip de la recepție, pe care l-am cinstit cu un păhărel de palincă și o felie de cozonac… Deja îmi făcusem primul prieten în Tanzania. Apoi am făcut cunoștință și cu micuța mea șopârlă care a locuit cu mine, stând pe perete, pentru a mă apăra de țânțarii intruși. A doua zi, mic dejun în curtea hotelului și închiriat mașina. Nu știu de ce, dar parcă eram în acest oraș cu 500 de mii de locuitori de foarte mult timp. Am șofat prin oraș câteva ore și m-am lămurit care sunt punctele de interes. Nu eram un turist. Eram la fiica mea „acasă”! Seara tinerii m-au invitat la un bar în aer liber unde trăgeau toți funcționarii ONU și negustorii străini din oraș. Am avut grijă să am în buzunarul pantalonilor o sticluță de 250 ml cu palincă. Tipul de la bar a aflat cine sunt și m-a servit cu o băutură tradițională, konyagi, care spuneau el că este foarte tare. Am dat păhărelul pe gât și i-am turnat și eu un pahar de palincă. L-a dat și el pe gât. Când și-a recăpătat răsuflarea a apucat să spună doar „Wow! Is to strong for me”. În râsetele tinerilor i-am deschis o cutie cu bere Kilimanjaro care să-i mai liniștească gâtul. Al doilea prieten în Tanzania. Venisem la bar pe jos. Așa că am plecat către hotel pe la miezul nopții. Lângă mine au apărut doi maasai (i-am recunoscut după îmbrăcăminte și după bățul lung din mână. Unul vorbea puțin englezește și mi-a spus că știe cine sunt, că mă vor însoți până la hotel și că îi poartă un respect deosebit fiicei mele. Masacrul din Rwanda a fost împotriva maasailor și ei nu pot uita asta.
Sâmbătă am fost în vizită la Catinca, fiica mea. De cum am intrat în curte am văzut sârma dintre copaci plină cu rufe puse la uscat. Gospodina lui tata, gospodină. În curtea alăturată locuia garda și șoferul ei, angajat NATO. Soția lui era în curte împreună cu cele două fetițe ale lor. Primisem informații de la Catinca, așa că știam cam tot despre fiecare. Am intrat în curtea lor cu o pungă în mână. Am scos două păpuși Barbie și le-am dat celor două fetițe. În prima clipă nu au înțeles ce se întâmpla. Apoi au început să plângă și să râdă în același timp. Pentru o fetiță dintr-un orășel pierdut al Africii, la vremea aia, o păpușă Barbie era un vis aproape de nerealizat. Aveam deja două fetițe africane prietene pe viață. După-amiaza și seara petrecute cu fata mea au fost dedicate povestirilor.
Dragii mei, ziua de duminică va fi o surpriză, mi-a spus Catinca. Dar despre asta, vinerea viitoare. Cu Jurnalul sub braț, în pace și cu sănătate! Să nu ratați ziarul, pentru că nici nu știți ce pierdeți!