E greu să nu observi că fiecare nouă echipă de conducători e mai nesimțită decât cea dinainte. Și nu mă refer neapărat la administratorii metropolei, care au încărcat cu emoție poporul ca să-și probeze incompetența, ci la toate formele de gestionare, centrală sau locală. Ceea ce face prozeliți, dacă ne uităm pe Facebook, unde se perpetuează obiceiul de a-ți lăsa interlocutorul vorbind când nu-ți convine ceea ce spune.
Se poate discuta mai mult decât de perfidia țăranului făcut orășean de Ceaușescu sau Dej. E ceea ce zicea Tudor Octavian: „Nu știu cum să scriu despre înmulțirea și tupeul curvelor și despre rolul hotărâtor jucat de curve în societatea românească de după 1990 (...) Întocmai mie, nici România nu știe ce-i de făcut cu sporul natural de curve, mult mai mare ca sporul natural al populației”. Cu mențiunea că prin „curvă” nu trebuie să se înțeleagă că e musai vorba de o persoană de gen feminin.
Dar odată cu Tudor Octavian, am pus pe tapet suportul cultural, pentru că, în lipsa sa, democraţia reprezintă dreptul prostului de a avea păreri. Or, e imoral să fie capacitaţi şi manipulaţi la scrutin exact aceia care n-ar face obiectul votului cenzitar, pentru a alege în necunoştinţă de cauză.
Și dacă educaţia e substituită cu propaganda și corectitudinea politică se observă că în loc ca societatea să progreseze pe seama conştiinţei şi a bunului simţ, e ţinută în chingi violent, din amenzi.
Guvernele încearcă să compenseze suportul educaţional cu coerciţia, dar asta nu poate ţine loc de scară de valori şi atunci cei cu un anumit nivel de conştiinţă preferă să stea în casă şi să nu se amestece cu aceia care n-ar fi putut vota cenzitar, dar care în vremurile actuale reprezintă, paradoxal, forţa de vot.
Sigur că atunci când pomenim de declinul cultural și avansul nesimțirii e bine să nu uităm de dispariția unor repere solide precum Academia Cațavencu sau de Divertis, dar mai bine ne-am aminti cum era condusă România cu două decenii în urmă, ca să ne minunăm cât de mult bun simț exista pe timpul lui Emil Constantinescu, să zicem.
Și totuși mai sunt oameni pricepuți. De ce nu-s folosiți? Fiindcă aceia ce trag sforile societății încă nu-s hotărâți dacă să meargă în direcția dialogului și dezvoltării, și atunci impun un stat milițienesc.
Adică, până când acceptă că e criză de management și iau decizii în consecință, reprimă orice inițiativă și numesc în frunte persoane care execută orbește ordine, precum tablagiii de pe vremuri. De aceea nu funcționează meritocrația și nu se schimbă polii de putere, ci se conservă discreționar unul singur, ca-n comunism.