Tocmai de aceea, în cel de-al unsprezecelea volum al său, Răsvan Popescu se poziționează atât ca scriitor, autor și narator subiectiv, cât și ca personaj. Banca Națională a României a găzduit, la finalul săptămânii trecute, întâlnirea scriitorului cu personajele sale, față în față, în cadrul unei dezbateri în premieră, pe tema cărții „Omul Orchestră: Un jurnal altfel”, unde autorul – Răsvan Popescu - și unele dintre personajele descrise în carte și-au putut împărtăși impresii, dezvăluindu-și o parte din secrete în fața publicului. Scriitorul a explicat, pentru Jurnalul, ce și-a dorit să aducă la lumină prin acest nou volum.
Povestea începe în perioada comunistă, în 1987, când autorul era inginer la o mină în Valea Jiului și scria reportaje pe care nu avea cum să le publice la momentul respectiv, dar care ulterior s-au transformat în cartea și scenariul filmului „Prea târziu”. Acea perioadă este descrisă de autor ca un început haotic de „libertate de subzistență” care a fost pentru el o oportunitate, într-un început de democrație cu foarte puțini scriitori și jurnaliști necompromiși la acea vreme. Era nevoie de oameni noi. De la această perioadă pornește comparația între atunci și acum, din cel mai recent volum al său, „Omul Orchestră”.
Ce reprezintă această nouă carte, „Omul Orchestră - Un jurnal altfel”?
Răsvan Popescu: Este cea de-a unsprezecea carte și este un jurnal altfel, de memorii subiective. Este o privire retrospectivă care aduce din memorie elementele cele mai importante care mi-au reținut atenția, de-a lungul timpului, atât în privința trecutului nostru comun, cât și trecutul meu personal. E ceva care servește la păstrarea memoriei și valorizează amintirile personale și colective. E vorba despre o incursiune în trecutul recent, despre ccum s-a trăit atunci și acum. Este o imagine creată din fragmente, din instantanee și detalii semnificative care împreună se ambiționează să redea spiritul și emoția acelei epoci la care am participat uneori ca jurnalist, alteori ca demnitar, în interiorul mașinăriei de putere. În „Omul Orchestră” vă propun să ne uităm în urmă. Este istorie trăită și un exercițiu de libertate și de gândire liberă.
Cât de importante sunt personajele pentru a face un tablou complet al ultimilor 34 de ani?
Răsvan Popescu: Sunt mai multe feluri de personaje. Unele sunt personaje de fundal, colective, fără nume, cum ar fi minerii din Valea Jiului, țărani din satele depopulate, muncitori din cariere, oamenii deltei și așa mai departe, a căror viață nu a fost nici atunci și nu este nici acum foarte prețuită, dar pe care eu i-am descris onest, așa cum i-am cunoscut la ei acasă. Mai sunt și oameni care au jucat un rol important în această perioadă, personaje de prim-plan: Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis. De asemenea, Lucian Pintilie, Dan Pița, regizorul Marius Barna, Nicolae Mărgineanu, oameni cu care am lucrat, actori pentru care am scris câte un rol, cu fragmente din experiența noastră comună.
Cartea spune ceva despre filmul românesc, dar și despre culisele politicii românești. Care este ponderea?
Răsvan Popescu: Aș spune că e jumate-jumate, pentru că așa am și trăit eu anii respectivi, pe de o parte implicat în tot ce se întâmpla, ca demnitar, pe de alta, în plan artistic am reușit o serie de colaborări cu regizorii pe care i-am menționat. Este o intersecție între lucrurile așa cum s-au desfășurat și cum le-am perceput eu – memoriile mele subiective -, pe de altă parte sunt lucruri pe care le-am creat, le-am transfigurat pe hârtie sau pe peliculă, scriind pentru Pintilie, pentru Gabrea sau pentru Pița, inventând roluri pentru un actor sau altul.
Dintre personajele politice, care este cel mai important personaj pentru dumneavoastră?
Răsvan Popescu: Emil Constantinescu este cel mai important pentru mine. E președintele meu preferat, mi-a fost și profesor, ne cunoaștem de foarte mulți ani și de aceea am și reușit să lucrez pentru dânsul. De altfel, a și fost în sală, la evenimentul organizat la BNR, vineri. Și fostul premier, Mugur Isărescu, are o contribuție, organizând această întâlnire inedită pentru literatură la Banca Națională (fiind acum Guvernatorul BNR – n.r.). A fost primul astfel de eveniment organizat pentru literatură. Și-au propus să „recidiveze”, cum a spus Dan Suciu, purtătorul de cuvânt al BNR.
Mai este scrisul în beneficiul scriitorilor, în această perioadă, din perspectiva posibilităților de a câștiga din vânzarea de carte, în România?
Răsvan Popescu: Cred că astăzi scriu doar oamenii care în acest fel își dobândesc un fel de împlinire personală, pentru că bani nu ies dintr-o asemenea întreprindere. Este ca și cum ai face muncă în folosul comunității. Banii sunt atât de puțini, încât nu merită, din acest punct de vedere. Dacă ești autor de film e ceva mai bine, pentru că există încasări, difuzări, sunt însoțite de publicitate. În zona cărților, lucrurile stau mult mai rău. România e undeva la coada clasamentului european. Cam 6 oameni din 100 mai citesc astăzi cărți. E o situație absolut anormală. Eu am un avantaj pentru că sunt cunoscut, iar acest lucru ajută puțin la vânzări, însă drepturile de autor reprezintă 10% din totalul exemplarelor vândute. Asta e piața de carte din România. Astăzi se poartă televizorul și internetul, sunt lucruri care ține de o anumită evoluție care nu este contracarată în niciun fel. Răul cred că începe din școală, pentru că acolo nu se mai creează acest obicei de consum de carte.
Președintele României în relația cu deținuții politici
Cum l-ați cunoscut pe Emil Constantinescu și cum s-a menținut în timp această legătură?
Răsvan Popescu: L-am cunoscut ca profesor, la facultate. Eu am terminat facultatea în 1987. Era un profesor foarte exigent. Mai târziu a spus despre mine că eram studentul ideal, pentru că prindeam repede și uitam repede, dar asta a spus-o când deja eram purtătorul lui de cuvânt. L-am redescoperit în cariera lui politică, după ce devenise președintele CDR (Convenția Democratică din România – n.r.) și candidat la președinție, iar eu eram jurnalist și îi luam interviuri. Apoi, în momentul în care eu am trecut de la TVR – unde eram redactor-șef – la Guvern, ca purtător de cuvânt, el nu avea purtător de cuvânt și am făcut transferul, mai ales pentru că nu mă mai înțelegeam cu fostul premier, Radu Vasile, deci nu mai puteam să-l reprezint. Mai întâi am fost purtător de cuvânt în Guvernul Ciorbea, apoi în guvernul condus de Radu Vasile, apoi am devenit purtător de cuvânt al președintelui României.
În „Omul Orchestră” dați din casă, cum se spune? Sunt lucruri de culise care nu s-au mai spus?
Răsvan Popescu: Sunt asemenea lucruri, pe care și eu le-am înțeles mai târziu. De exemplu, este acel moment al reconcilierii naționale în care, venind la putere, în regimul CDR-Constantinescu, mulți oameni care făcuseră închisoare politică, în frunte cu Corneliu Coposu, cu Ion Diaconescu, oameni care au făcut foarte multă pușcărie politică, aceștia nu au încercat să se răzbune, nu au făcut nici măcar o plângere la Parchet pentru anii care li s-au furat din viață. Sunt mulți. Ticu Dumitrescu era șeful Comisiei SRI la Senat, dar nu a depus nicio plângere. El a încercat doar să mai obțină 5 lei la pensie pentru foștii deținuți. La fel Ionescu Galben, care era șef de Comisie SRI la Camera Deputaților. Și el avea multă pușcărie politică. Am reflectat mai târziu la această reconciliere tăcută despre care nu a vorbit nimeni. A avut la bază gândirea lui Corneliu Coposu, dar cel care a pus-o în practică a fost Emil Constantinescu, prin numiri, prin influență, astfel încât a condus lucrurile către această lăsare în urmă a unui trecut atât de nedrept pentru ei.
Revoluția care a schimbat regimul politic
Cum vedeți momentul decembrie 1989? A fost revoluție sau lovitură de stat?
Răsvan Popescu: În primul rând e bine că în fiecare an redescoperim acest moment, pentru că este cel al renașterii noastre ca țară democrațică. Atunci lucrurile s-au petrecut undeva la intersecția între o revoluție și o lovitură de stat, fiind preluată din mers de oameni care se anticipau că va veni un asemenea moment, se cunoșteau între ei, aveau legături și au putut să preia puterea ca un grup organizat. Asta a dus la un fel de revoluție pe jumătate care a deviat într-un fel de lovitură de stat.
V-am întrebat pentru că multe dintre personajele care apar în carte sunt legate direct de momentul decembrie 1989, de exemplu Ion Iliescu. Cum sunt reflectate ele în carte, în relația cu acest moment?
Răsvan Popescu: În acel moment eu eram la muncă, la cărbune, deci nu am putut să ajung în București. Am vrut să ajung, dar la un moment dat chiar mi s-au încredințat acolo o pușcă și o grupă de pază la un depozit. Am ajuns la București după o săptămână, deci nu am trăit lucrurile direct. Dar Ion Iliescu e descris în relația ulterioară cu Emil Constantinescu. După ce președintele Constantinescu a ajuns la o scădere de popularitate, a fost momentul care a permis reîntoarcerea lui Iliescu, însă Constantinescu dusese deja foarte departe lucrurile pe direcția Occident-SUA și nu s-a mai putut întoarce România din acest drum. Cu Iliescu s-au întors mai mulți dintre vechii activiști ai stângii, dar nu a mai putut să schimbe direcția României. Poate nici nu a vrut. Țara era deja așezată pe niște linii și nu mai putea fi întoarsă din drum, dar a putut să meargă mai încet.
În ultima perioadă se discută foarte mult despre comunism și statisticile arată că aproape 50% dintre români cred astăzi că în comunism era mai bine. Cum ați reflectat acest subiect în carte?
Răsvan Popescu: Există un comunism rezidual pe care l-am dus după noi mult timp. Din acesta s-a ieșit încet-încet, dar faptul că mulți consideră astăzi că se trăia mai bine atunci poate fi și urmarea faptului că atunci erau tineri și au rămas cu o amintire luminoasă a propriei tinereți. Există și alții care nu au trăit atunci și se confruntă cu unele greutăți, astfel încât pot crede că atunci se trăia mai bine. Casele care se dădeau de la întreprindere erau niște amărâte de apartamente mici la bloc, în niște cartiere-dormitor, comuniste, la marginea orașelor, iar serviciul era obligatoriu și puteai fi închis dacă erai prins fără loc de muncă. Eu am primit primul serviciu la 500 de kilometri distanță de casă și sub pământ. Nu exista deloc libertatea de exprimare care astăzi e la îndemâna tuturor și se depreciază tocmai prin modul în care este practicată, ziarele făceau dar propagandă și erau bune doar ca hârtie tipărită, iar programul TV era doar de 2 ore, din care jumătate era buletinul de știri cu tovarășul Ceaușescu. Eu cred că e și un amestec între curentul suveranist eurosceptic și care încearcă să recupereze acel comunism rezidual. Acei nostalgici ai comunismului s-ar putea regăsi în acest curent.
Care era rata inflației când aveați funcția de purtător de cuvânt al Guvernului?
Răsvan Popescu: Eu am apucat vremuri când inflația era 100% sau chiar 150%. Îmi amintesc de marile demonstrații de sub ferestrele Guvernului care hotărâse o mărire a salariilor cu 25%, iar masele strigau „25% cu nimica nu ne-ajută”, în 1996. Apoi a venit perioada marilor restructurări industriale, privatizarea prin MEBO (MEBO - acronim din engleză pentru Management Employee Buyouts - este o metodă de privatizare care presupune trecerea mijloacelor de producție ale unității economice care se vrea privatizată, din proprietatea statului în proprietatea muncitorilor, angajaților sau salariaților – n.r.) tot felul de măsuri care nu și-au dovedit eficiența, iar consecințele le-am dus multă vreme după noi. Acum suntem îngrijorați că inflația crește de la 5% la 11%.
Evenimentul găzduit de BNR
Volumul „Omul orchestră”, publicat la Editura Cartea Românească, a fost lansat în noiembrie 2023, la Târgul de Carte Gaudeamus. Titlul amintește și de un film celebru - „L'Homme orchestre”, din 1970, cu celebrul actor Louis de Funes în rolul principal – Evans, conducatorul unei trupe feminine de balet. Conform dicționarului de argou, „omul-orchestră” poate fi un „om descurcăreț în orice împrejurare; om întreprinzător, priceput la toate” sau un „clovn care cântă la mai multe instrumente odată”, un „muzician care înregistrează un album în studio, cântând la toate instrumentele, fără acompaniamentul altor instrumentiști”.
Autorul cărții, Răsvan Popescu, a fost, în perioada pe care o descrie, omul-orchestră, din mai multe perspective, iar tot ceea ce a văzut din culisele vieții politicii românești, dar și în lumea artistică, a reflectat într-un altfel de jurnal – cea de-a unsprezecea sa carte. Vineri, 26 ianuarie, cartea sa a fost prezentată de autor, împreună cu o parte din personaje, în fața unui public foarte numeros, la Banca Națională a României.
O viață ca o aventură
Jurnalist, purtător de cuvânt al Președintelui României și al Guvernului, dar și scriitor și scenarist, Răsvan Popescu a trecut prin toate etapele unei vieți trăite în plină tranziție a societății românești de după decembrie 1989.
Într-o epocă deloc prietenoasă cu oamenii de cultură, Răsvan Popescu și-a dorit să devină scriitor și jurnalist, dar a trebuit să renunțe la ideea de a face Facultatea de Litere, care nu l-ar fi ajutat prea mult. Perspectivele erau sumbre, la începutul anilor ’80, în România comunistă, pentru un tânăr care își dorea să scrie. A ales o cale alternativă, iar viața l-a dus mai întâi sub pământ, unde a fost repartizat după ce a absolvit Facultatea de Geologie. Cu minerii din Valea Jiului s-a-ntâlnit mai întâi în primii ani în care a lucrat ca tânăr inginer, ajungând acolo prin repartiție, apoi i-a văzut la București, la mineriade, deși îi cunoștea altfel.
A absolvit Facultatea de Geologie din Bucureşti, apoi a obţinut o diplomă în Jurnalism la Universitatea de Stat din California. A publicat până acum 11 cărţi şi a semnat scenariile a șapte filme artistice. Până în 2000, când şi-a început activitatea de membru CNA, Răsvan Popescu a lucrat ca jurnalist de presă scrisă şi radio BBC, redactor şef la TVR şi purtător de cuvânt al Guvernului, apoi al Preşedinţiei României. A fost ales preşedinte al CNA în 2007 prin decizia Parlamentului României până la data de 19 decembrie 2012. Este în continuare membru CNA, membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Cineaștilor din România.