Moșul stă pe un scăunel în fața casei sale. Nu e nimeni în jur, e prea cald. Își mijește ochii spre munții din marginea satului - acolo e Godeanu, într-o parte, și Țarcu în partea cealaltă. Mai departe un pic se lasă Semenicul. Parcă la fiecare căutătură bătrânul își aduce aminte de ceva: tresare, apoi rămâne adâncit în gânduri. Străinul care apare în bătătură e privit adânc, dintr-o ochire moșul citește toată viața necunoscutului. Cunoaște repede și ce-i în sufletul celuilalt din două priviri și o vorbă. Așa s-a învățat după ani de luptă cu arma în mână împotriva trupelor Miliției și Securității. Simțurile s-au ascuțit și după alți 10 ani de pușcărie grea, prin mina de plumb de la Baia Sprie sau prin iadul de la Gherla.
Nicolae Ciurică are astăzi 95 de ani. Este ultimul partizan din Romania rămas în viață. Dumnezeu l-a ținut. Și acum, și atunci: în una din cele opt încercuiri din care a scăpat, un glonț tras de milițieni s-a oprit într-o cărticica pe care partizanul o căra mereu cu el. Era Biblia.
Nicolae Ciurică are astăzi 95 de ani. Este ultimul partizan din Romania rămas în viață. Dumnezeu l-a ținut. Și acum, și atunci: în una din cele 8 încercuiri din care a scăpat, un glonț tras de milițieni s-a oprit într-o cărticica pe care partizanul o căra mereu cu el. Era Biblia pic.twitter.com/2PzgjzujGV
— Jurnalul (@JurnalulN) June 29, 2026
Curierul partizanilor
Nicolae Ciurică s-a născut într-un început de februarie, în anul 1931. Taică-său era om mare – avea multe oi și acareturi. Și acum privește hotărât dintr-o fotografie ștersă rămasă de pe vremuri; era cu ortacii săi la o adunare a oierilor, la Sibiu. Îmbrăcat în ie, cu dulamă mițoasă, cingătoare lată și pălărie rotundă, Ciurică, ăl bătrân, iese în evidență în imaginea veche: are o privire ca sfredelul, parcă te înjunghie. Data cadrului pe vecie este 1936. „Dragul meu. Păi de atunci nu a trecut așa de mult timp. A zburat repede. Și uite: în 1948 zice tata către mine: «Mă, Nicolae, mâine ieșim la munte». Noi aveam un teren, vreo 300 de hectare, (de fapt, familia Ciurică deținea un masiv întreg, muntele Olanului, undeva, în apropiere de localitatea Baia de Aramă - n.n). O parte era pădure, o parte era gol de munte. Și acolo aveam oi. Și ciobani. Nu erau doar oile noastre, erau și ale altor oameni. «Merg!» i-am zis tatei. Tata a pus bagajele pe cai - erau provizii, eu credeam că e mâncarea pentru ciobani - și am plecat. Tata mi-a zis să nu mai mergem până sus, am mers prin pădurea Olanului. Cum mergeam, ne-au ieșit niște oameni în cale. Oamenii ăștia, vreo șase, șapte inși, m-am speriat când i-am văzut. Nu știam cine sunt. Erau înarmați, erau cu tot felul de haine. Deteră mâna cu tata, s-au sărutat. Pe urmă au dat mâna și cu mine. Unul zice către tata: «Frate Ioane, hai să ne tragem mai într-o parte». Atunci, oamenii ăia au dat jos ce era pe cai și au băgat în ranițe. Eu mă uitam. Iar ăla care vorbea cu tata i-a zis așa: «Mă, frate Ioane, acum băiatul tău știe tot». Iar tata îi răspunde doar atât: «Îmi cunosc băiatul». Asta a fost”. Povestea e spusă pe un ton blând, parcă cineva vorbește de undeva din vremuri vechi. Pentru Nicolae Ciurică această amintire este una dintre cele mai importante: a însemnat înrolarea sa, în 1948, în principalul grup de partizani anticomuniști care acționa în Munții Banatului. „Omul care vorbea cu tata era chiar colonelul Uță”, oftează bătrânul – „cel care a reușit să bage frica în comuniști, iar din acel moment eu am devenit curierul grupului său de partizani”.
Bătrânul partizan este o istorie care trăiește, se mișcă, respiră și își bea cafeaua la fix opt dimineața. Luptătorul anticomunist își aduce aminte până și cum adia vântul când a fost înrolat de tatăl său în grupul de partizani ai colonelului Uță. pic.twitter.com/PYRRy7w2Te
— Jurnalul (@JurnalulN) June 29, 2026
Motto de partizan – „pe noi nu ne interesează moartea”
Bătrânul partizan este o istorie care trăiește, se mișcă, respiră și își bea cafeaua la fix opt dimineața. Luptătorul anticomunist își aduce aminte până și cum adia vântul când a fost înrolat de tatăl său în grupul de partizani ai colonelului Uță.
Ion Uță este cunoscut ca unul dintre cei mai aprigi luptători anticomuniști din România, între 1948 și 1949 acesta și camarazii săi dând lupte grele cu trupele de Securitate în Munții Banatului. Fost prefect al Carașului, numit de către Ion Antonescu, colonelul Uță și-a prevăzut viitorul: când comuniștii au preluat puterea, iar mareșalul Antonescu a fost executat, Uță a știut care îi va fi soarta. Alături de alți anticomuniști – „erau de la toate partidele, chiar Uță era țărănist, dar în organizația noastră de partizani nu se făcea politică, țelul era să-i pedepsim pe comuniștii care făceau rele”, zice bătrânul Ciurică – s-a izolat în pustietatea munților, unde a scăpat de valul de arestări. Decorat cu Ordinul „Steaua României” și Ordinul „Coroana României”, colonelul Uță a reușit să-i scoată din minți pe liderii comuniști, pe șefii Securității și pe milițieni: „ăștia din urmă, milițienii, era mielușei. Când îi prindeam se dezbrăcau singuri. Plângeau și se jurau că țin cu partizanii. Ne dădeau armele lor, făceau orice, numai să nu pățească ceva. Noi cum eram? Nu ne mai interesa moartea”. Grupul condus de Uță a acționat în zona din jurul localităților Caransebeș, Băile Herculane și Teregova. La Teregova locuiește și acum ultimul partizan, Nicolae Ciurică.
Când își aduce aminte de vremea în care era ascuns în munți alături de ceilalți luptători, bătrânul partizan parcă se luminează la față. Chipul îi strălucește, deși vorbește de moarte și chin: „Nu contează prin ce am trecut eu. Odată ce intrai în organizație, nu mai existai. Viața ne era dată țării. Știi, dragă domnule, noi, atunci, încă speram că vor veni americanii. Și eram dispuși să mergem până la final, până la salvare. Aveam și jurământul: «Jur că voi lupta până la capăt. Nu voi trăda, chiar de-ar fi să mor. Iar trădătorii pedepsiți cu moartea să fie»>. Cam așa era, era un legământ sfânt, îl respectai până la capăt”.
Cu arma în mână
Moș Nicolae, partizanul, are lângă el icoana protectorului său – Sfântul Nicolae. Amândoi măsoară cu privirea, parcă ți-ar cântări păcatele. Partizanul se închină, își aduce iar aminte: „Mai aveam și alte icoane. Așa eram noi, bandiții, că așa ne spuneau comuniștii – bandiți care luptă împotriva orânduirii. Fiecare avea câte o icoană sau câte o carte de rugăciuni în buzunar sau în raniță. În afară de icoană, eu mai țineam o fotografie cu Regele Mihai. Era mică, o aveam ascunsă în pălărie”. Bătrânul se sprijină în baston și povestește cum a devenit, din curier al organizației de partizani, luptător cu arma în mână în munți. Parcă nu mai este în curtea sa din Teregova, ci umblă prin văioagele ascunse ale Semenicului. Câteodată ridică bastonul, îl duce la șold ca într-o poziție de tragere, parcă ar ține Z.B-ul său (pușca mitralieră pe care o aveau partizanii) înaintea unei confruntări cu plutoanele de Miliție: „Dragule, eu tot duceam scrisori de la partizani către oameni. Ce era în scrisorile astea? Lumea ne ajuta. Cu mâncare, cu informații. Partizanii le mai cereau câte una, câte alta, ce le mai trebuia. Așa. M-au trimis la unul Avram Ion, om bogat, fusese deputat la țărăniști. La el mă mai tot dusesem, mă cunoștea. Când am ajuns în casă, i-am zis «Nene Ioane, dacă vine cineva și mă vede, să zici că am venit să cumpăr porumb». Nu termin bine și latră câinele în curte. Și apar doi milițieni. Intră în casă, nenea Ion le zice că am venit după porumb, milițienii vin direct la mine și îmi zic «Hai la post să dai declarație»”. Bătrânul partizan se oprește și tace lung. Atunci i-a fost frică prima dată, o frică vecină cu nebunia. Dar milițienilor le-a arătat indiferență. Când milițienii i-au spus că îl duc să-și vadă tatăl, Nicolae și-a dat seama ce urmează: „Eram pe drum spre postul de miliție și m-au întrebat dacă vreau să-l văd pe tata. Tata fusese deja arestat, era în pușcărie la Craiova. Le-am zis că vreau, atunci ei au hotărât deodată, cum s-ar zice, să mă ducă la tren. Am plecat spre gară, iar la halta Sacu am așteptat trenul spre Craiova. Pe atunci nu era electrificat, era cu locomotivă cu aburi. Așa. Am urcat în vagon, eu am văzut că milițienii erau obosiți. Unul cucăia. Și atunci le-am cerut voie să merg la baie”. Exact ca într-un film, Nicolae a așteptat ca trenul să pornească și a calculat momentul în care locomotiva a ajuns într-un urcuș, aproape de Teregova. „Cu coada ochiului l-am văzut pe unul din milițieni sau ce or fi fost că vine după mine. Am grăbit pasul și când am ajuns la capăt de vagon am izbit ușa și am sărit. M-am lovit la coate, la picioare, n-am simțit. Am fugit direct în munte la partizani. Cu ei am rămas până în 1954 când și eu am fost vândut și prins de trupele de securitate”.
Partizanul se uită departe, în gol, prin fața lui trec chipuri: colonelul Uță, comandorul Domășneanu, avocatul Blănaru, notarul Ionescu, inginerul Vernichescu și alte chipuri de oameni simpli veniți să moară luptându-se cu comuniștii. „Căci așa era. Cei care veneau în organizație nu mai aveau viitor în viață. Ori trebuiau să fie arestați, ori trebuiau să fie executați. Toți erau așa-zișii dușmani de clasă”.
Colonelul Uță și acțiunile de pedepsire a comuniștilor
Partizanul își aduce aminte de camarazii din grupa sa, căci în organizație se lupta în grupuri mici de câteva persoane. Lupta însemna angajarea de ambuscade în care cădeau adeseori grupe sau chiar plutoane de milițieni. Mai erau atacate posturile de miliție sau sediile de partid cu steag roșu cu seceră și ciocan la intrare. Dar cele mai vânate prăzi erau activiștii de partid. Ori cei care îi îngrozeau pe sătenii din Caraș cu colectivizarea. Agitatorii și propagandiștii erau „delicatese”. De fiecare dată când unul dintre aceștia cădea în mâna partizanilor – mai ales că ieșeau în teren cu alai de trupe după ei - era sărbătoare. „Uite, dragul meu, să îți spun despre cum era Uță, așa o să înțelegi oarecum și despre lupta noastră cu comuniștii. Uță era un om foarte calculat, un bun strateg și ținea la oamenii lui. De altfel, așa a și murit: cu mitraliera în mână trăgând în trupele de securiști care îi înconjuraseră grupa. Executa foc de acoperire, ca oamenii lui să scape. Partizanii lui au scăpat, el așa a murit. Împușcat. Așa, să revenim la comuniști. Ei, Uță nu dădea direct ordin de pedepsire. Lăsa oamenii să decidă cine vrea să meargă la acțiune de pedeapsă. Măsurile erau îndreptate spre acei comuniști care făceau rău oamenilor. Așa era tras la răspundere. Fie că era pedepsit prin bătaie fie…(urmează o pauză lungă n.n). Eliminare? Da, și asta se putea întâmpla”. Parcă tresărind, vocea bătrânului se asprește. Își lasă bastonul deoparte, parcă îl arde amintirea pistolului mitralieră de odinioară. Soarbe un pic de cafea, se întoarce curmezis și privește adânc spre icoana Sfântului Nicolae. Zici că se roagă pentru iertare, pentru toți cei morți atunci. Murmură ca pentru el: „Eu nu am făcut rău la nimenea. Comuniștii făceau rău, omorau țărani, le luau vitele din ogradă. Niciunul dintre ortacii mei nu a luptat din răutate. Credeam că o să reușim. Ce să reușim? Să îi înfrângem pe comuniști”.
Cum a oprit Biblia glonțul Miliției
Oameni au tot venit în Munții Banatului să lupte alături de Ciurică și de ceilalți camarazi. Și după moartea colonelului Uță , până spre sfârșitul anilor ’50, au fost destui ortaci care să pună mâna pe automate să se ia în piept cu trupele de Miliție. „Păi știți cum era atunci? Lumea, când era să-i fete vaca, stătea pregătită în grajd, cu punga în mână. Cum se ivea capul vițicii, puneau punga și o sufocau. Altfel, comuniștii îi obligau la cotă: să o crească până când se făcea de multe kilograme, după care le-o lua din curte. Ăia care nu o dădeau sau care o ascundeau erau săltați”. Oamenii din comunele Carașului au preferat, mulți, să îi ajute pe partizani. Cu informații, cu alimente sau cu adăpost. Riscau mult, ajutorul ăsta însemna ani mulți de temniță grea. Au fost însă și informatori ai Securității printre locuitorii din zona în care opera gruparea Uță. Cei mai mulți i-au turnat pe partizani sau pe ajutoarele acestora ca să scape de dosarele lor penale: fuseseră prinși ba cu porumb ascuns prin șură, ba încercaseră să-și scape animalele, vârându-le prin coclauri. Ori se opuseseră colectivizării.
Nicolae Ciurică își aduce aminte de ziua în care Dumnezeu s-a abătut prin masivul Godeanu să-l scape de gloanțele milițienilor. Fusese vândut de niște pădurari. Partizanul era cu alți patru camarazi la „pregătire”: între acțiunile împotriva activiștilor sau a sediilor PCR, luptătorii anticomuniști simulau momente de luptă: „Ciopleam niște bucăți de lemn, ăștia erau securiștii. Noi – fiecare, câte unul - simulam că mergem pe potecă și ne înconjoară. Trebuia să te ferești și să tragi în lemnele alea. La sfârșit vedeam cine câte a nimerit. Așa s-a întâmplat și când a venit Dumnezeu”. Din pricină că a auzit sunet de armă, un pădurar a dat alarma: a sunat la postul de Miliție din Văliug. Partizanii au simțit că ceva nu e în regulă, văzuseră că pădurarul tot dă târcoale. Așa că Ciurică și un alt camarad s-au îmbrăcat în haine de milițieni - aveau sumedenie de uniforme de captură - și au mers să discute cu pădurarul. În fața cantonului au pus santinelă. „Pădurarul și-a dat seama că eram partizani, cel care era cu mine nu era ras. A zis că nu știe nimic, atunci a venit ortacul de afară și ne-a zis că a auzit cum s-a frânt o cracă. Ca și cum cineva călcase pe ea. Într-adevăr, veniseră milițienii, erau mulți. Dar nu am știut decât după ce au deschis focul. Au început să tragă fără oprire de afară, în canton. Niște gloanțe au intrat prin geam și, odată l-am auzit pe cel de lângă mine «Au! Mi-au rupt mâna». Noi ne-am retras, trăgeam foc cu foc, în direcția lor, nu aveam muniție așa de multă, era prețioasă. Când am sărit gradul spre pădure am văzut că nu mai eram cinci inși, eram patru. Ortacul meu cu mâna ruptă rămăsese în canton”. Ciurică și ceilalți din grup s-au întors, să nu-și lase camaradul să cadă prizonier – „după o astfel de luptă nici nu mai ajungeai la închisoare. Te executau acolo direct”. Au ajuns în momentul în care milițienii trăgeau încărcător după încărcător spre locul în care rănitul se adăpostise. Partizanii au reușit să scape după ce au atacat trupele milițienilor aruncând fiecare câte o grenadă: „Eram în avantaj – milițienii deși erau cam un batalion, aveau doar balalaici de alea rusești (pistoale mitralieră cu tambur rotund n.n), noi aveam mitraliere Z.B sau Schmeisser și pistoale Luger. În plus aveam ceva ce ei nu dețineau: grenade. După ce am aruncat grenadele, nu știu ce s-a întâmplat cu milițienii, l-am luat pe ortac și am intrat în pădure. Acolo spuneam o rugăciune de mulțumire când am văzut Biblia din sacul cu merinde. Era străpunsă de un glonț, rămăsese plumbul acolo. Dacă ar fi trecut de ea, mă lovea la coapsă, la bazin. Ar fi fost sfârșitul”.
Când Dumnezeu te scapă de încercuirea Securității
Altădată Dumnezeu a venit la Nicolae Ciurică într-o pădure. Partizanul intrase într-o ambuscadă fără să știe. „Venisem noaptea aproape de o stână și ne pusesem la somn. Eram eu cu unul. De dimineață am auzit oile și am zis la ortac să mergem, să nu ne vadă ciobanii. Când m-am ridicat într-un genunchi, la o palmă de mine am văzut o caschetă. Intrasem, domnule, între ei, noaptea, când dormeau. Când m-am ridicat, m-au văzut. Când să scot pușca, am alunecat și am căzut între niște lemne. Stăteam ca și crucificat. În mâna dreaptă aveam Z.B-ul, în stânga nu aveam nimic, dar nu puteam să mă ridic. Deasupra mea a apărut securistul ăla. Avea mitraliera în mână, a armat și a tras. Nu a plecat glonțul! A rămas pe țeavă. Atunci, repede, eu și camaradul am reușit să fugim. Când fugeam, ăla a scos pistolul. A tras, s-a auzit doar un clicăit, se blocase și ăla”.
Dumnezeu a venit și a treia data să-l scape pe Nicolae de moarte: într-o zi, partizanii au hotărât să meargă la un adăpost în mijlocul pădurii. Când să intre în ascunzișul improvizat a început o ploaie cu găleata. Doi milițieni din trupele care înconjuraseră locul se adăpostiseră de picături taman în coliba partizanilor. Și s-au văzut uniformele albastre. „Dacă nu dădea Dumnezeu semn cu ploaia aia, am fi fost prinși”, spune bătrânul partizan.
Dar cea mai grea încercuire a fost într-o zi de noiembrie 1950. La Domașna – o comună din actualul județ Caraș-Severin – Nicolae Ciurică a ajuns pe timp de noapte, coborât din munți cu un camarad: Dumitru Ișfănuț, zis Sfârloagă. Cei doi veniseră pentru a mai lua alimente, iar în casa conspirativă a venit și o femeie: Nastașia. Părea de încredere, fusese nevasta altui partizan căzut în lupte tot în Munții Banatului. Greșeală! Nastașia tocmai primise 100.000 de lei ca să-l vândă pe Ciurică. „Când a fost să plecăm, eu aveam opincile afară. Nastașia a ieșit și după puțin timp s-a auzit zgomot. Imediat au început să tragă: prrrrr. Nu se mai opreau. Și dădeau și cu rachete peste casa în care eram, se vedea ca ziua. Eu am încercat să fug, mi-am dat seama că sacul de merinde, unde aveam grenadele, muniția, îl uitasem în cameră. Ușa de la cuhnie așa făcea, «bang, bang», de la câte gloanțe intrau. Intrau și pe ferestre și prin zid. Ăsta, ortacul meu, și-a dat părul de pe frunte și a țipat: «Lasă să mor eu primul». Eu mi-am luat sacul, cât am făcut asta, am auzit bubuitură puternică: Ișfănuț aruncase o grenada. Am ajuns la ușă, ortacul meu nu mai era. Am reușit să ies prin gaura aceea creată de grenada care explodase între securiști. Ișfănuț a murit mai târziu”.
Ultimii ani de partizan și primii ani de pușcărie grea
O zi din viața unui partizan însemna în principal să se ferească de trupele de miliție, de securiști sau de informatori. Ziua și-o petreceau singuri în munți, noaptea coborau în sate după alimente sau informații. „Nu vânam niciodată, să nu se audă foc de armă”, își aduce aminte Nicolae Ciurică. Iarna era mai greu din pricina urmelor lăsate în zăpadă.
Activitățile grupelor de luptători anticomuniști erau „după caz”: „depinde ce apărea. Spre exemplu, opream colectivizările. Pe comuniștii care se ocupau cu asta îi mai scuturam să nu zic mai mult. Cum se oprește o colectivizare? Te duceai noaptea, puneai mâna pe comuniștii ăia, îi băteai, îi linișteai. Acum, depinde….pe unii îi linișteai de tot. Nu le mai trebuia colectivizare. La fel și cu milițienii. Ei se temeau de noi. Aveau acasă nevastă și copil. Nu voiau să-și lase viața prin văi și munți. Dar pentru noi nu conta viața. Când băgam cartuș pe țeavă nu mai conta. Te duceai să te însori cu moartea”, este adevărul povestit de bătrânul partizan.
Viața de partizan al lui Nicolae Ciurică s-a terminat în 1954, în Săptămâna Mare, fix în Joia Patimilor. Coborâse la Cornereva după alimente. Și cineva l-a vândut pentru o căruță de lemne! Securiștii l-au prins în casă, nu mai avea cum să lupte sau să se retragă. Au venit tiptil și s-au aruncat asupra lui. Cinci deodată. „M-au legat, m-au pus în sac, m-au aruncat într-o mașină și doi s-au pus cu fundul pe mine. Strigau, râdeau și trăgeau cu pistoalele în sus. Erau fericiți. Așa s-a terminat. În Joia Mare”, lasă capul în jos bătrânul.
La judecată, Nicolae Ciurică a primit 25 de ani de închisoare. Știa că nu mai scapă viu. A fost dus la Craiova, apoi la Jilava. A ajuns, apoi, la minele de plumb de la Baia Sprie – „pușcărie grea. Nu-mi făceam norma niciodată, nu aveai cum. Așa că nu mâncai”. Au murit mulți camarazi acolo, toți erau închiși din motive politice. Apoi a ajuns în iadul de la Gherla. „N-am văzut niciodată rău ca răul de acolo”, zice partizanul.
După 10 ani, 3 luni și 8 zile de temniță grea, Ciurică a fost eliberat alături de toți „politicii” care supraviețuiseră. „A fost cu decretul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din 1964”, știe Ciurică. Partizanul a venit la Teregova, s-a însurat, și-a ridicat casă. A trăit cu Securitatea în bătătură, filajul nu l-a lăsat o clipă. Pe urmă, după Revoluție, Corneliu Coposu l-a rugat să se ocupe de Partidul Național Țărănesc în județ. S-a ținut de partid până la moartea liderului țărănist. A doua zi s-a retras din politică.
În timp, luptătorul anticomunist a primit o decorație de la Iohannis, nimic din partea celorlalți președinți care s-au perindat pe la Cotroceni. Bătrânul partizan este trist: „Aș vrea să apuc timpul în care comunismul să fie condamnat. Dar n-am mari speranțe, dacă până acum nu s-a întâmplat nimic. Și cum să se întâmple dacă fii și fiice ai celor împotriva cărora am luptat sunt cei care ne conduc acum?”.