Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm - m. 6 mai 1961, Cluj-Napoca), exact ca numeroșii săi frați, a primit de la tatăl său, preotul Isidor (pasionat de scrierile lui Kant și Schopenhauer), un prenume începând cu litera L. Până la patru ani a fost „mut ca o lebădă”, amintire de esență tare: „Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului. Împlineam patru ani și nu pronunțasem nici măcar «Mamă» sau «Tată». Cuvintele îmi erau știute toate, dar în mijlocul lor eram încercat de sfieli, ca și cum m-aș fi împotrivit să iau în primire chiar păcatul originar al neamului omenesc”. După depășirea acestei rețineri, Lucian avea să mai lupte un timp cu pronunția lui „r”: „Teribila și buclucașa consoană avea să-mi dea de lucru un an întreg, trădându-mă ca pe un copil «întârziat»”. Dificultățile de exprimare nu l-au împiedicat să fie briliant la școală. „Blaga a studiat teologia la Sibiu și filosofia la Viena, unde și-a luat doctoratul și a primit influența poeziei expresioniste germane, pe care a autohtonizat-o în manieră proprie. Întemeietor al revistei neotradiționaliste Gândirea, a fost unul din numele ei fanion până când, eretic față de ortodoxism, a intrat în conflict deschis cu Nichifor Crainic. Rău înțeles, articolul din 1924 despre «Revolta fondului nostru nelatin» pune diagnosticul unei epoci”, aprecia criticul literar Paul Cernat.
Maestrul Cercului literar de la Sibiu
Atașat cultural la Varșovia, Praga, Berna, Viena, ministru plenipotențiar la Lisabona, Blaga a desfășurat o activitate asiduă pe terenul diplomației. Academician din 1936, apoi profesor de filosofia culturii la Cluj-Napoca, este, alături de Constantin Noica, cel mai important filosof al identității culturale românești - mai opina profesorul Paul Cernat. Cu tot caracterul lor speculativ și metaforic, cele trei „trilogii” plus „Diferențialele divine” aparțin unui gânditor sistemic într-o epocă antisistemică. La fel de valoros ca filosoful culturii, format la școala morfologiei culturii a lui Nietzsche, Klages, Spengler și Frobenius, Lucian Blaga rămâne eseistul interesat de culturile extraeuropene, de gândirea magică și de tradițiile eretice, gnostice și bogomilice. Studiile despre stil și metaforă, cele despre spațiul mioritic, metafizica rurală și gândirea arhaică, culturile minore au avut o carieră notorie - evidenția Paul Cernat. Excepționale sunt și eseurile despre culturile africane și extrem-orientale, despre expresionism, arta abstractă ș.a. Mitică și poetică, dramaturgia sa - notabilă literar - este dificil de reprezentat, iar proza are mai ales un interes documentar. În timpul războiului a fost maestrul Cercului literar de la Sibiu.
Îmbrâncit de pe drumul spre Premiul Nobel
În continuare, cu Paul Cernat călăuză: „Pus la index în anii stalinismului, exclus din Universitate și umilit (nu și condamnat, probabil și datorită ginerelui ilegalist, filosoful Tudor Bugnariu), Blaga a scris pentru sertar versuri și proză. A publicat traduceri - capitala tălmăcire din «Faust», operele lui Lessing - iar din 1960 a început să fie recuperat ca poet și publicist. În 1956, inițiativa din exil a lui Mircea Eliade, susținută de Basil Munteanu și Rosa del Conte, pentru acordarea Premiului Nobel, a fost sabotată de oficialități din motive politice. Tot atunci, Mihai Beniuc i-a făcut un portret compromițător în romanul «Pe muchie de cuțit»”. Blaga va fi recanonizat și mitizat postum de noile generații de poeți și eseiști (șaizeciștii, grupul Echinox). „Optzecismul l-a contestat însă - constata Cernat -, respingându-i autohtonismul liric, ruralizant și metaforic”. Mai departe, un puseu de sinceritate: „Am avut și eu cândva rețineri față de retorica sentimentală, emfatică și folclorizantă a poeziei blagiene. Am învățat s-o apreciez pe măsură ce mi-am golit mintea de prejudecăți”. Ultimele tușe: „Acest modern antimodern e un mare poet - în aceeași măsură în care e un mare gânditor al modernității -, un poet metafizic, dar și un prodigios poet de dragoste, capabil să distileze tradițiile ancestrale până la puritatea clasicismului folcloric și a artei abstracte. Un fel de Brâncuși al liricii, bine receptat în țările Europei Centrale și Sudice. Și un spirit care are încă multe de spus, pentru cine știe ce să caute în el”.
Sadoveanu l-a protejat pe Blaga de colții comuniștilor?
Cum dezvăluirile din dosarele instrumentate lui Lucian Blaga de Securitate, fie ele „aranjate” sau „nearanjate”, nu sunt în măsură (până în prezent) să destabilizeze (profund) emoțional România, rămâne de descoperit care au fost, până la urmă, resorturile intime ale relației Blaga-România comunistă. Din orice unghi am privi astăzi chestiunea, făcând abstracție de lipsurile materiale, filosoful n-a fost totuși arestat, n-a fost aruncat în închisoare, n-a suferit de foame sau de frig, n-a fost bătut ori torturat. Și-atunci? De unde până unde această relație indecisă? O posibilă explicație ar sta în prietenia notorie dintre Lucian Blaga și Mihail Sadoveanu. Se spune că cei doi mari oameni de cultură ar fi făcut un pact pe muchia nesigură a schimbărilor de regim. Dacă urma să fie instaurat regimul comunist în România - ceea ce s-a și întâmplat -, Sadoveanu se angaja să-l protejeze pe Blaga, iar dacă se întâmpla ca occidentalii să răstoarne ambițiile bolșevice în Balcani, Blaga ar fi trebuit să-l apere pe autorul romanului „Frații Jderi”.
Omul de legătură
Mărturiile fetei lui Blaga nu infirmă ipoteza. Dimpotrivă! „În aceeași notă se mai menționează tot de Cimpoieșu (n.m. - sursă a Securității din anturajul intim al familiei Blaga) că ar exista o înțelegere tacită între Lucian Blaga și M. Sadoveanu să se ajute reciproc, adică, acum, Sadoveanu pe Blaga, iar în cazul unei schimbări, Blaga pe Sadoveanu”, dezvăluia Dorli. Deci? Fata filosofului a încercat să-și explice această ipoteză tentantă, chiar plauzibilă: „Lucrurile stau cam așa. În primul rând, tata avea o admirație enormă pentru Sadoveanu. De pe la vârsta de 12 ani mi-a pus în brațe toată opera lui Sadoveanu, s-o citesc. Trebuie să recunosc că tata îmi dirija discret lecturile, ceea ce nu mă deranja, în general îmi plăcea ce-mi recomanda”. Revenirea la subiect: „În al doilea rând, cel mai bun prieten al tatălui meu, inginerul Marin Ciortea, era foarte bun prieten cu toată familia Sadoveanu, care în timpul bombardamentelor s-a refugiat la ferma Ciortea de la Copșa Mică (Sadoveanu, cred că pe Valea Frumoasei). Marin era legătura dintre tata și Sadoveanu”. Totul pare limpede, nu? Dar să-i rezervăm moștenitoarei lui Blaga concluzia: „În orice caz - susținea Dorli -, Sadoveanu a avut un rol esențial în realizarea înțelegerii dintre Uniunea Scriitorilor și tata privind traducerea lui Faust. Dacă a fost o înțelegere tacită între ei, numai Marin Ciortea ne-ar fi putut spune, dacă trăia. Și această înțelegere nu ar fi putut fi pusă la cale decât de Marin, poate cu prilejul unei vânători, împreună cu Sadoveanu”. Ce-ar mai fi de adăugat? Se pare că Mihail Sadoveanu și-a respectat promisiunea.
Un filosof bătut să admită că a avut raporturi intime cu Dorli!
Securitatea a încercat în mai multe moduri să-l compromită pe Lucian Blaga, inclusiv indirect, prin tactici cel puțin dezgustătoare. E notorie mărturia scriitorului I.D. Sârbu (1919-1989 - student la filosofie la Cluj și discipol al lui Blaga, care-i coordona doctoratul) făcută într-o scrisoare adresată în 1978 dnei Maria Enescu: „În 1959, în 29 dec., orele 19-21, am fost bătut în Jilava, la poarta 13, până aproape de moarte, ca să recunosc c-am avut raporturi intime cu Dorli. Am negat, bine’nțeles. Am stat inconștient 14 zile, m-a îngrijit în celula 20 ing. Mircea Slăvescu, fiul fostului ministru de finanțe, Slăvescu. Dar acest mic amănunt nu i l-am mai povestit lui Dorli. Ce rost mai are?! Azi știu ce voiau atunci, s-o aibă în bătaia atenției. Blaga era uriaș, trebuia lovit indirect”.
61 de ani s-au împlinit pe 6 mai 2022 de la trecerea în neființă a filosofului Lucian Blaga
„Blaga nu mai este un nume, este un steag, ultimul, și de aceea cel mai prețios”, Monica Lazăr, profesoară la Universitatea din Cluj (a dactilografiat traducerea lui Blaga din „Faust”)
„Ce-o mai fi de acum încolo cu mine, nu știu. Extraordinare greutăți familiale se îngrămădesc pe capul meu. Și în plus: toată această nesiguranță, de la o zi la alta. De multe ori aș vrea să nu mai fiu”, Lucian Blaga, într-o scrisoare din 1948
În 1957, cu sprijinul lui Miron Constantinescu, lui Lucian Blaga avea să i se acorde, prin Uniunea Scriitorilor, o pensie de stat specială, în valoare de 2.000 de lei
„Blaga, afemeiat? Între 1946 și 1961 numai două nume puteau fi menționate: Eugenia Mureșanu și Elena Daniello”, Dorli, fiica lui Lucian Blaga