Iar prețurile, înainte de a fi suspectate, trebuie să existe.
Aici începe confuzia fundamentală. Se vorbește despre „înțelegeri”, despre „discuții”, despre o coregrafie ocultă a băncilor. În realitate, pe piețe nu există înțelegeri în sensul vulgar al termenului. Există negocieri. Iar negocierea nu este o conspirație, ci o condiție de existență a pieței. Nu poți avea tranzacție fără ofertă și cerere. Nu poți avea ofertă fără cotații. Iar cotațiile, inevitabil, se întâlnesc, se aliniază, se suprapun uneori - nu pentru că cineva le dictează, ci pentru că reacționează la aceleași forțe.
A numi acest proces „înțelegere” este echivalentul intelectual al ideii că termometrul produce febra.
Mai mult, există o altă iluzie periculoasă: aceea că piața monetară ar fi un ritual de dimineață, un fel de liturghie financiară care se încheie la prânz, după care fiecare pleacă acasă cu decizia deja luată. Nimic mai fals. Tranzacțiile pe piețe sunt continue. Nu se opresc la fixing, nu se închid odată cu o medie calculată. Ele curg, se ajustează, reacționează în timp real la lichiditate, la risc, la așteptări. Așa funcționează piețele internaționale. Așa funcționează integrată în această arhitectură și cea locală, indiferent cât de mult am vrea să o comprimăm într-o narațiune simplificată.
Iar această piață, atât de ușor suspectată, are o particularitate ignorată cu o lejeritate suspectă: este reglementată. Dobânzile nu plutesc liber într-un ocean anarhic, ci oscilează într-un culoar bine definit - între facilitatea de creditare (Lombard) și cea de depozit. Un coridor trasat de banca centrală. Cu alte cuvinte, spațiul de „manevră conspirativă” este, structural, restrâns.
Dar acest detaliu tehnic nu prinde bine într-un discurs public care are nevoie de vinovați simpli.
Între timp, în afara acestui decor, realitatea economică se degradează într-un ritm mult mai puțin spectaculos, dar infinit mai relevant. Stabilitatea politică este fragilă, ratingul de țară este sub presiune, iar furnizorii externi de lichiditate - acei investitori sperioși, care finanțează dezechilibrele interne - încep să pună întrebări. Nu retorice. Concret cuantificabile în costuri.
În acest context, a lovi în imaginea sistemului bancar nu este doar o eroare de analiză. Este un risc sistemic.
Pentru că, dincolo de orice retorică, realitatea este simplă: România funcționează pe datorie. Iar acea datorie trebuie finanțată. Nu de entități abstracte, ci de piețe. De aceleași piețe pe care alegem să le suspectăm atunci când nu ne convin rezultatele lor.
Ironia este că sistemul bancar este deja supus unei presiuni fiscale considerabile. Suprataxarea nu mai este o ipoteză, ci o realitate. A adăuga, peste acest strat, perspectiva unor sancțiuni masive nu înseamnă disciplinare. Înseamnă erodare. Înseamnă comprimarea unui sector care, oricum, s-a redus vizibil în ultimii ani, în paralel cu o economie din ce în ce mai puțin capitalizată și tot mai dependentă de finanțare externă.
Iar un sistem bancar slăbit nu devine mai obedient. Devine mai prudent. Mai rigid. Mai scump.
În cele din urmă, nota de plată nu rămâne în bilanțurile băncilor. Se mută, inevitabil, în economie.
Există și o altă dimensiune ignorată în această dezbatere: performanța relativă. Într-un peisaj economic marcat de ineficiență, volatilitate și decizii publice discutabile, piața bancară rămâne una dintre cele mai dinamice și fluente componente ale sistemului. Nu perfectă, nu imună la critici, dar funcțională. Capabilă să intermedieze, să absoarbă șocuri, să transmită semnale.
În mod paradoxal, băncile nu pot fi, în mod structural, mai performante decât economia pe care o finanțează. Și totuși, în România, ele par adesea să funcționeze peste nivelul mediului în care operează. Nu pentru că ar fi excepționale, ci pentru că restul mecanismului economic trage în jos.
A transforma acest sector într-un țap ispășitor convenabil este nu doar facil, ci și contraproductiv.
Pentru că problema reală nu este existența unui indicator sau comportamentul unor participanți la piață. Problema este incapacitatea de a accepta că prețul banilor reflectă, în ultimă instanță, starea economiei. Deficitele, inflația, instabilitatea, lipsa de încredere - toate acestea nu pot fi cosmetizate prin anchete și suspiciuni.
Piețele nu pot fi intimidate. Pot, în schimb, să reacționeze.
Iar reacția lor, de cele mai multe ori, nu vine sub forma unui comunicat. Vine sub forma unui cost.
Și acela nu mai poate fi arestat.