Termenul provine din fizică, mai precis din mecanică: roata dințată (ratchet) permite mișcarea doar într-o direcție. Transpus în economie și științe politice, efectul descrie un tip de inerție instituțională și socială prin care statul, odată ce își extinde funcțiile sau oferă beneficii, nu mai poate reveni cu ușurință la starea anterioară. În mod esențial, acest fenomen reflectă o asimetrie în reacția politică și administrativă: creșterea cheltuielilor este politizabilă și adesea populară, în timp ce reducerea lor întâmpină rezistență organizată și costuri electorale semnificative.
Raționamentul din spatele efectului de ratchet a fost dezvoltat încă din perioada interbelică, dar și-a căpătat relevanța empirică odată cu lucrările lui Peacock și Wiseman (1961), care au analizat comportamentul bugetar al statului britanic în perioade de criză. Potrivit acestei perspective, șocurile externe - precum războaiele, crizele economice sau, de ce nu?, PANDEMIA! - oferă justificări politice pentru creșterea accelerată a cheltuielilor publice. Însă, odată ce aceste cheltuieli au fost instituționalizate, ele nu mai scad la nivelurile anterioare în perioadele de normalitate, întrucât populația ajunge să perceapă noile niveluri ca fiind normale sau chiar necesare. Statul, în loc să revină la echilibrul precriză, se stabilizează la un platou mai ridicat de intervenționism. Acest fenomen este profund legat de teoria alegerii publice, promovată de James Buchanan și Gordon Tullock, care argumentează că actorii politici maximizează voturi, nu bunăstare socială, ceea ce încurajează extinderea continuă a sectorului public.
Privit dintr-o perspectivă probabilistică, efectul de ratchet poate fi modelat cu ajutorul lanțurilor Markov, un instrument din teoria probabilităților care descrie sisteme ce evoluează de la un stadiu la altul în timp, în funcție de o matrice de tranziție. În acest cadru, fiecare stare (de exemplu, un anumit nivel de cheltuieli publice) are o probabilitate de a trece la o altă stare, iar procesul este lipsit de memorie: viitorul depinde doar de prezent, nu și de trecutul îndepărtat. Aplicat politicilor bugetare, acest model sugerează că, odată ce un nivel crescut de cheltuieli este atins, probabilitatea revenirii la un nivel inferior este mult mai mică decât cea a continuării trendului ascendent sau a stagnării la nivelul actual. Acest dezechilibru în matricea de tranziție reflectă exact caracterul „cu sens unic” al efectului de ratchet. Mai mult, dacă adăugăm dimensiunea statisticii bayesiene, putem interpreta preferințele colective și comportamentele instituționale ca fiind ajustate repetat pe baza informației acumulate. Cu fiecare nouă rundă de alocări bugetare, percepția asupra normalității fiscale este recalibrată: ceea ce la început a fost o excepție devine, în termenii lui Thomas Kuhn, o „nouă paradigmă”.
Bayesianismul, în acest context, nu este doar o metodă statistică, ci o paradigmă epistemologică: instituțiile nu învață de la zero, ci pornesc de la o „credință anterioară” (prior belief) și își actualizează așteptările pe baza observațiilor. Dacă în fiecare an se acordă o subvenție agricolă sau se majorează pensiile, fără ca acestea să fie urmate de crize evidente, atunci „ipoteza” că aceste cheltuieli sunt sustenabile devine tot mai puternică în cadrul decizional. În mod paradoxal, absența consecințelor imediate (de exemplu, inflație galopantă sau deficit excesiv penalizat de piețe) întărește convingerea că aceste politici pot fi menținute sau chiar extinse. Aici intervine și o asimetrie cognitivă cunoscută: politicienii și alegătorii învață mai greu din absența unor evenimente negative decât din prezența lor, ceea ce face ca reechilibrarea bugetară să apară doar în condiții de criză severă.
România contemporană oferă un caz concludent al manifestării acestui efect. Creșterile succesive ale pensiilor și salariilor din sectorul public în ultimele două decenii au fost prezentate politic drept „reparații morale” sau „recuperări economice”, nu drept alegeri discreționare legate de ciclul electoral. Odată acordate, aceste majorări s-au sedimentat în conștiința publică drept drepturi câștigate, imposibil de renegociat. Tentativele de raționalizare a cheltuielilor - fie că e vorba de reforma administrației, digitalizare sau revizuirea pensiilor speciale - întâmpină rezistență nu doar din partea beneficiarilor direcți, ci și a unei largi opinii publice care vede în astfel de măsuri un pericol difuz, dar real la adresa stabilității sociale. Astfel, statul român devine captiv al propriilor sale promisiuni, în absența unui consens larg pentru schimbare.
Într-o societate marcată de slaba încredere în instituții și de o memorie fiscală scurtă, cum este cea românească, efectul de ratchet este accentuat de o lipsă a transparenței și de fragmentarea responsabilității decizionale. Niciun actor politic nu are stimulentele necesare pentru a inversa traiectoria - costurile sunt imediate și concentrate, în timp ce beneficiile sunt difuze și amânate. În plus, contextul european, prin regulile fiscale ale Uniunii și prin disponibilitatea fondurilor nerambursabile, a contribuit la iluzia unei plase de siguranță externe, care descurajează reformele autentice. Astfel, România pare prinsă într-un echilibru instabil: presiunile bugetare cresc, dar contractul social informal care le alimentează nu poate fi renegociat fără o criză majoră.
Concluzia este sumbră, dar necesară: fără o reformulare coerentă a așteptărilor publice și fără un angajament politic transpartinic pentru raționalizarea cheltuielilor, efectul de ratchet va continua să acționeze ca un mecanism de autoîntărire, conducând la dezechilibre fiscale cronice. În termeni markovieni, România riscă să rămână blocată într-o stare absorbantă de expansiune bugetară nesustenabilă, din care se va putea ieși doar printr-un șoc sever - fie intern, fie extern. Cea mai rațională cale de evitare a acestui scenariu este adoptarea unei culturi bugetare bazate pe învățare bayesiană autentică: nu doar acumularea de date, ci actualizarea reală a credințelor colective cu privire la ceea ce este cu adevărat sustenabil și eficient/viabil într-un stat modern.