Afirmația scriitorului la ziar nu e doar un exercițiu de stil. Ea surprinde un mecanism cultural profund. Cafeaua nu este doar un stimulent individual. Ea devine aproape un substitut al strategiei colective. A o bea, în România, înseamnă să accepți paradoxul. Să suporți o tensiune permanentă între discurs și realitate. Între retorica oficială și experiența cotidiană.
Din punct de vedere economic, tabloul e la fel de paradoxal. După ritmul de ciupercă nebună din trecut, care irosește resursele, economia nu mai crește. Consumul e pe datorie - un caiet ce va fi șters de cei care vin. Balanța comercială e negativă. Investițiile nu se simt bine. Statul funcționează pe bază de credit.
Această structură nu creează prosperitate sustenabilă. Ea oferă doar un prezent consumat pe seama viitorului. În termeni economici, am putea spune că România „mănâncă capitalul generațiilor viitoare” pentru a-și întreține aparențele de stabilitate în prezent.
La nivel simbolic, mecanismul funcționează exact ca metafora lui Tudor Octavian. Cafeaua oferă energia necesară nu pentru a construi, ci pentru a suporta. E combustibilul unei inerții. România se rostogolește, dar păstrează aparența de demnitate. E asemenea unei economii care consumă ca o țară dezvoltată, deși produce ca una emergentă.
Această disonanță se reflectă și în manuale. În timp ce Abecedarul proclama virtuțile clasice – hărnicia, cinstea, vitejia și curățenia – realitatea le transformă în ironii. Birocrația erodează hărnicia. Corupția subminează cinstea. Vitejia se manifestă doar online. Iar curățenia rămâne mai degrabă o metaforă publicitară decât un fapt social.
În mijlocul acestei absurdități, un alt tablou se desfășoară, aproape poetic:
Fetițele s-arată la șosea
fiind plimbate în mașini străine
dar ele tot iubește țara sa
chiar și plimbate în mașini străine.
(Filantropica)
Și totuși, sistemul rezistă. Nu prin virtuțile oficiale, ci printr-un alt tip de capital: reziliența culturală. Umorul negru, ironia, capacitatea de a transforma disperarea în resursă psihologică țin loc de politică publică. Din această perspectivă, România nu funcționează pe baze strategice. Ea merge înainte prin improvizație și adaptare permanentă.
Rezultatul e previzibil. Reformele se prezintă ca în discursul lui Cațavencu despre industria admirabilă, sublimă, dar care lipsește cu desăvârșire. Sunt impecabile în PowerPoint. În termeni sociologici, putem vorbi de o „dublă realitate”. Cea discursivă, a rapoartelor și indicatorilor. Și cea empirică, a vieții cotidiene.
România nu are creștere, dar are rezistență. E un roman scris prost, dar care, paradoxal, încă are cititori.
Dacă ar fi să rescriem Abecedarul după criterii realiste, fraza ar suna cam așa: „Românii sunt rezistenți, ironici, adaptabili și resemnați.” Nu este o descriere care poate inspira manuale școlare. Dar e una care explică mecanismele reale ale funcționării sociale și economice.
Și totuși, în fiecare dimineață, românul își bea cafeaua și reintră în poveste. Un ritual prin care disperarea se transformă în energie socială. Neputința se preface în supraviețuire.
Cum spune Ozzy Osbourne, cu un râs nebunesc și o doză de luciditate cinică: I’m just a dreamer, I dream my life away. România de azi nu trăiește, ci visează pe datorie. Și, ca orice vis prost scris, merge mai departe, cu cititorii care nu se pot desprinde de el.