„Crescut la Baldovinești de unchii Dumitru și Anghel, deveniți personaje în prozele sale autobiografice («Moș Anghel», «O noapte în bălți» etc.), Istrati a avut o copilărie și o adolescență de proletar în mediile cosmopolite ale portului dunărean, recuperate memorialistic mai întâi în secvențele «Căpitan Mavromati», «La stăpân» ș.a. din volumul «Trecut și viitor» (1925, primul scris în limba română), sau în romanele «Casa Thuringer» și «Biroul de plasare»”, consemna criticul și istoricul literar Paul Cernat într-un crochiu închinat scriitorului de la Dunăre. „Angajat în mișcarea socialistă, prieten cu Ștefan Gheorghiu (cu a cărei văduvă se va căsători vremelnic) și Christian Rakovski, Panait Istrati cunoaște îndeaproape mediile muncitorești și lumpenproletare din Brăila, dar și pe cele bucureștene. La București va fi arestat pentru participarea la o manifestație de solidaritate cu revoluționarii ruși. Băiat de prăvălie, garson, hamal, zugrav, se «înhăitează» gorkian cu doi boemi emigranți și vagabonzi, alături de care pornește, via Constanța, să colinde Levantul (Egipt, Palestina, Siria, Istanbul, Pireu), experiențe evocate în narațiunile crud-aventuroase din «Codin», «Mediterana – răsărit/apus de soare» ș.a.”, evidenția profesorul Paul Cernat.
Patru clase plus școala vieții
În continuare: „Autodidact cu doar patru clase, dar cu școala vieții și o foame nestăvilită de lectură, Istrati combate idealist în presa de stânga («România muncitoare») și accede, în 1910, în paginile «Vieții sociale» prin intermediul lui Gala Galaction și N. D. Cocea, devenind totodată secretar al Partidului social-democrat reînființat. După peregrinări prin lume și întoarceri, ajunge la Leysin, în Elveția, pentru tratarea tuberculozei, prestând alte «munci de jos», apoi la Lausanne, unde îl cunoaște pe ziaristul evreu Josue Iehouda (prin intermediul căruia descoperă scrierile lui Romain Rolland și împreună cu care va scrie mai târziu romanul «Familia Perlmutter»), apoi la Paris și la Nisa”. Ce galop! „Boala, sărăcia, spectrul ratării și vestea morții mamei îl fac să-și taie venele, fiind salvat in extremis. O lungă scrisoare către Rolland găsită îl impresionează pe destinatar, care-l descoperă pe Panait Istrati ca scriitor și-l lansează în lumea bună a literaturii mondiale ca «un Gorki balcanic»”, consemna Paul Cernat.
Suspect politic de serviciu
Mai mult: „Capătă prieteni influenți și devine vedetă de succes internațional după narațiunea picaresc-levantină «Kira Kiralina» (1923; printre altele, una dintre primele noastre proze cu tematică gay) și devastatoarea ei continuare, expresionista «Moș Anghel» (1924), capodoperele sale. Scrise direct în franceză, ele vor fi traduse ulterior în română, ca și restul romanelor decupate dintr-o serie cvasi-autobiografică despre alter ego-ul Adrian Zografi”. Între timp, în țara natală: „În România este însă suspect politic de serviciu: doar membrii cercului de la «Viața Românească» (Sadoveanu, Ibrăileanu, Galaction) îl susțin, alături de scriitori precum Camil Petrescu, Ion Vinea sau Mihail Sebastian, în timp ce critica literară (cu excepția lui Ibrăileanu și Sanielevici) îl tratează condescendent și nu știe în ce literatură să-l plaseze”. Câteva considerații strict literare: „În continuarea primelor volume cu aer de Halima modernă, Panait Istrati publică seria eroic-istorizantă a Haiducilor (eroi revoltați, asumați ca parte a genealogiei sale), prozele vagante din «Pescuitorul de bureți» și bijuteria narativă «Neranțula», o poveste de dragoste atroce din lumea grecească a Brăilei”.
La vârful mișcării comuniste franceze
„Din alt registru - mai opina Paul Cernat - e doar poemul epic «Ciulinii Bărăganului», unde picarescul se mută în mediile răscoalelor țărănești din 1907. Afirmat la vârf în mișcarea comunistă franceză și internațională, ajunge în URSS alături de amicul grec Nikos Kazantzakis, cu ocazia turnării unui film după opera sa. Pe traseu are însă revelația crimelor staliniste și, după o comoție morală, se întoarce împotriva credințelor sale politice, devenind un paria în ochii prietenilor și aliaților parizieni, de la Rolland la Barbusse (în schimb, în România e hăituit de Siguranță, cu ocazia participării la grevele din Lupeni, și bănuit de comuniști că e, culmea!, «haiduc al Siguranței»)”. Împreună cu disidenții Victor Serge și Boris Souvarine, Istrati publică volumul colectiv „Vers autre flamme”, în care e prezent cu un text – „Spovedanie pentru învinși” – care-l transformă, peste timp, în precursor al lui Koestler și Soljenițîn.
Prefață pentru prima carte a lui George Orwell
Ultimele comentarii marca Paul Cernat: „Dezamăgit politic, «omul care nu aderă la nimic» se întoarce în patrie și, ispitit de tânărul Alexandru Talex, ajunge colaborator al revistei «Cruciada românismului» a disidentului legionar Mihai Stelescu (se spune că Istrati, nelegionar, l-ar fi convertit pe acesta la filosemitism, precipitând asasinarea sa bestială de către codreniști). Epuizat, scheletic, Istrati moare pe 16 aprilie 1935 la București de un TBC pulmonar moștenit genetic, pe linie paternă, și care l-a marcat din tinerețe. Nu înainte de a prefața, la Gallimard, prima carte a lui George Orwell («La Vache enragée»)”. Fabulos personaj, nu? „Tradus și apreciat pe toate meridianele lumii, dar recuperat târziu, disputat și adulat, Istrati e un mare scriitor greu clasabil, un român pluriidentitar, un patriot cosmopolit și un umanitarist antitotalitar, care a dat Orientului balcano-levantin alonjă universală, transformându-și biografia și genealogia în epos fără frontiere. Locuința sa vremelnică din Paris, unde opera sa se bucură în continuare de succes, are o placă memorială mai elogioasă decât toate calificativele criticii de autoritate din România natală”.
Dincolo de cuiburi
Încondeiat de flegmaticul Tudor Arghezi, în „Clipa” (1924): „Panait Istrati nu s-a ivit din cenaclu, din concubinajul Universității cu Critica, din amorul tragic al Finanței cu Editura. (...) Iritarea multora vine de-acolo că dl. Panait Istrati dovedea în ziua înfățișării la rampa literaturii că existase dincolo de cuiburi și în afară de Parlamentul literar. Criticii care păzesc cu galoane și sculare în picioare porțile literaturii în București au rămas, într-adevăr, neplăcut impresionați. Ignoranța acuză întotdeauna obiectul iscat pe neașteptate cu nedelicatețe”.
O viziune a vieții
La scurt timp după trecerea în neființă a lui Panait Istrati, dramaturgul Camil Petrescu îl omagia în „Gazeta”: „Ca poet, depășește desigur și pe Gorki, și pe Romain Rolland, patronii lui spirituali. Ceea ce a cucerit douăzeci și două de popoare ale lumii nu sunt istorii polițiste, fie ele și haiducești, ci o viziune a vieții, halucinantă și înviorată ca un univers nou”.
Individualismul și comunismul
În „Poveștile de la Bradu-Strîmb” (1943), Mihail Sadoveanu consemna, nostalgic, despre prietenul Panait: „Împrejurările au făcut să nu fie lângă Istrati la eliberarea lui definitivă din suferință, sau mai curând la evadarea lui dintr-o lume în care a căutat, pentru cei obijduiți, din care se trage, dreptatea. Himera aceasta cu două capete l-a îndemnat să se mire o clipă de formulele comunismului, pe când el era un individualist până la cea din urmă fibră și să creadă că atitudinile naive de copii răzvrătiți ale artiștilor pot aduce schimbări imediate în iarmarocul vicleniilor și răutățile timpului”.
138 de ani s-au împlinit pe 10 august 2022 de la nașterea lui Panait Istrati
„Istrati e un mare scriitor greu clasabil, un român pluriidentitar, un patriot cosmopolit și un umanitarist antitotalitar, care a dat Orientului balcano-levantin alonjă universală”, Paul Cernat, critic literar
„Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?”, Panait Istrati, despre comunism
„Puțini scriitori au prețuitori mai mulți, în mai multe limbi și de mai multe neamuri, ca Panait Istrati”, Liviu Rebreanu, „România literară”, 1933
Boala, sărăcia, spectrul ratării și vestea morții mamei îl determină pe Panait Istrati să-și taie venele, fiind salvat in extremis”, Paul Cernat, critic literar
Sursa foto: MNLR