- Jurnalul: Sărut mâna, stimată doamnă Simona Antonescu, și sincere felicitări pentru cea mai nouă carte: „Chiajna din Casa Mușatinilor” (Editura Polirom, 2023). Vă spun cu mâna pe inimă că am deschis-o și n-am știut când am zburat peste primele cincizeci de pagini, a fost, așa, ca un fior cinematografic. De fapt, am avut impresia că a început un film, parcă văd și acum bocitoarele de la căpătâiele Craioveștilor (le și aud!), mâțele micuței Chiajna și ochii negri ai însoțitoarelor Marulei. Cum v-ați hotărât să (des)scrieți această bijuterie, care a fost imboldul și mai ales cum ați reușit să vă însușiți limbajul, un limbaj sadovenian care a conturat, iată, una dintre cele mai tumultuoase perioade din istoria românească?
- Simona Antonescu: Povestea acestui roman începe în urmă cu șase ani, pe vremea când pregăteam, împreună cu Laura Câlțea, seria Istoria povestită copiilor. Proiectul acela presupunea zece volume, miniromane pentru copii, din care au apărut până acum nouă. S-a pus atunci problema unei liste care să cuprindă personalități din istoria noastră, trebuia să prezint editurii o propunere inițială. Pe listă am inclus-o și pe Chiajna, pentru că voiam să povestesc copiilor și despre personalități feminine. Pe atunci cunoșteam despre Chiajna cam ceea ce cunoaște orice român: un pic din nuvela lui Alexandru Odobescu, un pic de legende pe jumătate uitate, cu informații foarte puține, și multe presupuneri, multă imaginație.
A fost altfel...
- Chiajna n-a prins însă topul celor zece...
- Numele Chiajnei nu s-a aflat pe lista finală, printre cei zece voievozi care fac astăzi parte din Istoria povestită copiilor. Laura mi-a spus: nu-i nimic, tu chiar ar trebui să scrii o carte despre Chiajna, indiferent că va fi în seria aceasta sau altfel.
- Și a fost altfel.
- Exact. Ideea mi-a rămas în minte, am păstrat subiectul și am fost convinsă, din acel moment, că voi scrie această carte. La întrebarea legată de limbaj îmi este întotdeauna greu să răspund. Am citit mereu cu plăcere vechile cronici, cărțile lui Sadoveanu, proza lui Vasile Alecsandri sau corespondența sa cu Ion Ghica.
- Savuros conu’ Ghica!
- Îmi este familiar acest gen de limbaj. Atunci când încep o carte a cărei acțiune se desfășoară în urmă cu niște secole, vechile formulări, topica aceea uitată sau arhaismele curg de la sine.
Izvoarele tac
- Fantastic!
- În Chiajna din Casa Mușatinilor am încercat să le scutur cât mai bine de praf, ca să nu îngreunez textul, să-i fie confortabil unui cititor de astăzi să intre în poveste. Totuși, atmosfera decurge poate cel mai bine din limbaj, așa că am păstrat, cu măsură, patina aceea de timp vechi.
- Patina aceea e magnetul! Acum, lămuriți-ne, vă rog, două aspecte importante: cine a fost Ana/Chiajna, care-i istoria despuiată de mituri a acestei nepoate a lui Ștefan cel Mare, doamnă născătoare și făcătoare de domni, una dintre cele mai inteligente femei, cred, din istoria noastră? A fost, se spune, prima româncă așezată în fruntea armatei pe câmpul de luptă, a domnit în jur de opt ani în Țara Românească (în numele fiului Petru), a pribegit la Istanbul, și-a turcit doi băieți, a mituit cadâne și înalți oficiali otomani, a comandat asasinate - toate după moartea soțului Mircea Ciobanul și în numele păstrării domniei de drept moștenit -, pentru a sfârși ea însăși în anonimat și uitare, la puțin peste 60 de ani, în vechiul Bizanț. Nu știm astăzi unde anume îi odihnesc oasele pe Bosfor, așa-i?
- Istoricii propun astăzi versiuni diferite pentru identitatea acestei Doamne a Valahiei. Aceasta se întâmplă pentru că datele clare, istorice, lipsesc aproape în totalitate. Niciun cronicar nu a scris despre ea, nu apare în documente oficiale, singurele locuri, rare, unde îi putem lua urma sunt câteva scrisori ale unor demnitari străini din secolul al XVI-lea sau pur și simplu călători care străbăteau pe atunci Europa, cu treburi mai mult sau mai puțin ascunse.
Misterul numelui
- Ce păcat...
- Numele sub care a rămas cunoscută Chiajna este de fapt o funcție. Cuvântul este derivat din cneaghina și înseamnă Doamna Țării, de aceea întâlnim uneori informația că se mai numea și Despina. Despina este de fapt aceeași funcție. De unde vom înțelege imediat că nu știm cum se numea această femeie. Unii istorici spun că numele ei era Ana, dar Petru Rareș a mai avut o fiică, mult mai mare decât Chiajna, despre care știm cu siguranță că se numea Ana. Și atunci versiunile propuse sunt: ori voievodul și-a numit ambele fiice la fel, ori nu s-a păstrat numele mezinei, ori Chiajna și Ana sunt, de fapt, una și aceeași persoană. Ultima variantă nu prea stă în picioare, la o cercetare mai amănunțită a cronicilor. Din păcate, numele nu este singurul lucru care nu s-a păstrat.
- Dar?
- Nu știm nici cine a fost mama ei, nici când s-a născut. Știm numai ce a făcut, faptele ei, mai ales după moartea soțului său, sunt foarte clare, pentru că au fost cu totul ieșite din comun pentru vremea aceea și pentru aceasta.
Războiul Dăneștilor/Craioveștilor cu Drăculeștii
- Adevărat.
- Referitor la faptul că și-a turcit doi băieți, este o informație care trebuie privită în contextul întâmplărilor de atunci. Băieții se aflau în temnițele sultanului. Fiul cel mare deja îi fusese ucis. Frații ei fuseseră uciși. Pentru tronul Valahiei se dădeau lupte sângeroase tot la un an, doi, și de fiecare dată murea câte un moștenitor dintr-una din cele două familii aflate în conflict. Moștenitorii erau uciși pentru a securiza tronul proaspăt obținut. Conform legii, putea cere domnia acela care dovedea că este os domnesc, este susținut de boieri (voia țării) și este creștin. Singura cale prin care Chiajna să convingă familia Craioveștilor (și pe Cantacuzini, pe care și-i făcuse dușmani, preferând în schimb pe Paleologi) că băieții săi nu vor amenința tronul Valahiei era ca ei să nu îndeplinească una dintre cele trei condiții din lege. Pentru cei care traversează nodurile istoriei, ele nu sunt istorie, ci viața lor, singura pe care o au. Și noi traversăm astăzi un astfel de nod, și nu prea cred că ne ridicăm la înălțimea la care se vor aștepta strănepoții noștri. Le va fi ușor să ne judece aspru, pentru că nu văd în jurul meu tărie de caracter, curaj al opiniei și inițiativa fermă de a trece la fapte.
- Care a fost contextul istoric în care a trăit, a făcut politică și a murit Chiajna din neamul Mușatinilor? E crucial de stabilit și înțeles acest aspect, pentru că s-a păstrat la noi imaginea unei Doamne Chiajna crude, despotice, ahtiate după putere, fără a se ține cont de faptul că secolul al XVI-lea n-a fost tocmai raiul pe pământ nicăieri în lume.
- Cel mai important lucru pe care l-aș aminti la acest punct este că în Țara Românească voievozii se schimbau cam la un an, doi, iar asta se întâmpla deja de mai bine de o sută de ani. Era vechiul război dintre Dănești și Drăculești, amândouă ramurile cu drepturi asupra tronului, pe care eu l-am asemănat mai mereu cu faimosul Război al Rozelor din Anglia medievală. La un moment dat nu au mai existat moștenitori din Casa Dăneștilor, iar Craioveștii, neam vechi, boieresc, și-au găsit o înrudire de departe și prin alianță cu aceștia, continuând lupta și începând să pretindă, la rândul lor, tronul țării. Schimbarea aceasta a Caselor aflate în război a împărțit și țara în două, pentru că Craioveștii dețineau pământuri întinse dincolo de Olt. Așadar Oltul a devenit un soi de graniță între susținătorii Craioveștilor și ai Drăculeștilor.
Europa de la picioarele sultanului
- Dezbinare de care nu de puține ori au profitau turcii, ungurii, polonezii, rușii...
- În condițiile acestor schimbări atât de dese (uneori se întâmpla și ca același domn să se întoarcă pe tron după vreo doi ani, dar tot schimbare de domn cu lupte și victime era), Mircea Ciobanul, soțul Chiajnei, a domnit mai întâi nouă ani, după care Chiajna, pentru fiul său minor, Petru, încă nouă. Privită din acest punct de vedere, domnia celor doi a fost o perioadă de stabilitate cu totul neobișnuită pentru Țara Românească.
- Contextul internațional?
- La nivel european, jucătorii importanți erau Imperiul Otoman, care deja cucerise cam tot ce era de cucerit și căruia toate capetele încoronate ale Europei îi plăteau tribut, apoi Spania, care dăduse peste argintul din Lumea Nouă și era acum cel mai bogat regat, și Imperiul Habsburgic, care însă era frământat și el de tot felul de lupte interne și rar ieșea din cuvântul sultanului. În rest, întâlneai la tot pasul orașe-cetăți, orașe libere care se luptau între ele din tot felul de motive mai mult sau mai puțin inventate, cu scopul ascuns (un fel de secret al lui Polichinelle, pe care toată lumea îl știa) de a menține mercenarii în formă, armurierii bine plătiți și condotierii la putere.
Tulburare în arhive
- Ați bătut o vreme arhivele și bibliotecile (v-ați extins oare cercetarea și la Istanbul?), ați adunat și-ați selectat probabil un volum mare de informații, dar spuneți-ne, stimată doamnă Simona Antonescu, care a fost cea mai mare încercare pe care ați trăit-o scriind acest roman istoric fascinant?
- Sunt multe momente pe care mi le amintesc cu emoții puternice, de cele mai multe ori emoții negative: durere, frustrare, un sentiment de nedreptate. Cel mai mult m-a impresionat faptul că nu dădeam de numele adevărat al Chiajnei. Propriul ei tată nu a cerut notarea nicăieri, în cronica pe care a comandat-o, a numelui celei mai mici fiice, a datei ei de naștere. Cunoaștem astăzi numai data exactă a nunții, chiar s-a păstrat o bucată dintr-un fel de listă de cumpărături pentru eveniment. Nu lansez nicio acuzație la adresa lui Petru Rareș, știu foarte bine că nu este un lucru pe care l-a făcut intenționat. Pur și simplu așa se proceda, acesta era locul fetelor în familie. Ele aduceau alianțe, erau privite din prima zi ca viitoare legături solide pentru securizarea granițelor sau pentru transformarea unui dușman într-un aliat. O căsătorie era cea mai utilizată metodă pentru o astfel de transformare.
Personaje reale, personaje imaginate
- În unele părți ale lumii se mai folosește probabil și astăzi...
- Am străbătut la pas Cetatea Sucevei, Cetatea Neamțului, Cetatea Târgoviștei, cunosc foarte bine Drumul Bogdanului, unul dintre Drumurile Sării și câteva dintre Drumurile Oilor despre care vorbesc în carte. Istanbulul îl cunoșteam din timpul documentării pentru Hanul lui Manuc, îmi spuneam în gând, atunci când îl vizitam, că merg prin Constantinopol. În Florența, în Piazza della Signoria, am avut un moment în care am simțit puternic că în jurul meu este secolul al XVI-lea. Am un capitol pe care am început să-l scriu în minte chiar atunci, am ridicat privirea spre crenelurile acelea ale Palazzo Vecchio și am simțit că, la rândul său, Cosimo de Medici ne-ar putea privi pe toți cei de jos, din piață.
- Ce imagine!
- De-a lungul documentării au apărut tot felul de personaje secundare, oameni al căror nume și scurtă istorie le-am găsit prin volumele istoricilor sau prin cronicile vechi și le-am făcut apoi loc în romanul Chiajnei. De exemplu acel Șerban, ban al Izvoranilor, cu cei trei fii ai lui (dintre care unul se numește Țintea, alt fapt real) chiar a existat. Nu s-a păstrat și povestea acestei familii, în carte ea este ficționalizată.
Leneveală
- Să schimbăm registrul mirărilor. Ce planuri editoriale aveți? Ce altă domniță intenționați să „reabilitați” (vorba Gabrielei Adameșteanu)? Ori veți scrie despre un domnitor? Chiar, mai coordonați proiectul de popularizare a istoriei în rândul copiilor, desfășurat în colaborare cu Editura Nemira? Știu că le-ați povestit deja copiilor despre Decebal, Menumorut, Litovoi, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Iancu de Hunedoara, regina Maria etc. Am citit și eu împreună cu fiul meu din aceste cărticele minunate și vă mulțumim pe această cale.
- Deocamdată sunt într-o perioadă de refacere a forțelor. Chiajna din Casa Mușatinilor este cartea care m-a solicitat cel mai mult, dintre toate cele pe care le-am scris până acum. Mă bucur de călătorii, de prieteni, de familie, citesc mult mai mult acum și lenevesc, acesta este cel mai potrivit cuvânt. Simt că sunt la încărcat. Pe de altă parte, personajele nu pleacă chiar așa de repede din jurul meu, după ce termin de scris o carte. Chiajna impregnează încă puternic aerul din camera în care scriu. Să încep alt roman acum ar însemna să scriu, de fapt, tot despre ea. Amândouă avem nevoie de timp ca să ne îndepărtăm una de alta.
Teama, ca piedică pentru ieșirea din canoane
- Frumos spus.
- Istoria povestită copiilor mai are încă un volum care nu a fost publicat. Cu volumul al zecelea se încheie povestea celor doi frați care încearcă să-și repare pozna și să refacă Manuscrisul Gemenilor, reconstituind istoria propriei lor familii și traversând, pentru aceasta, toate secolele și toată istoria.
- Ce credeți, este deschis sistemul nostru de educație și mediul academic unei reformulări a istoriei românești, unei abordări scuturate de ideologie și imixtiune politică? Ați luat pulsul acestor medii, cum îl simțiți?
- Nu am luat pulsul acestor medii, dar felul în care îi învățăm astăzi istorie pe copii ar putea fi mult îmbunătățit. Două lucruri aș vedea să ajute la aceasta: mai întâi depolitizarea despre care vorbiți și apoi apropierea de căldura poveștii și a literaturii. Nu-mi dau seama în ce măsură structurarea aceasta a informației conform unor ideologii mai este, astăzi, intenționată și programatică. Înclin să cred că intervine foarte mult și o obișnuință, o încadrare comodă în niște cutume care au funcționat vreme de decenii, acel greu de învins „așa se face”. Și teama poate fi o piedică pentru ieșirea din canoane. Cât despre apropierea de căldura poveștii, înțeleg de ce poate speria. Povestea are un povestitor, iar povestitorul este înzestrat cu sentimente, îl emoționează un lucru și îl lasă rece un altul, transmițând toate aceste furtuni emoționale. În felul acesta se poate pierde din obiectivitate. Dar informațiile istorice sunt oare obiective, în lipsa povestitorului?
În contextul epocii
- Nici pomeneală!
- Simpla lor fragmentare conduce la subiectivitate. Atâta vreme cât nu știm tot, dar absolut tot, exact așa cum s-a întâmplat, până în cele mai mici detalii, informația nu este pură, obiectivă. De aceea, alegerea unei bune metode de a prezenta istoria nu este ușoară, lucrurile nu sunt albe și negre, ca să fie evidente. Trebuie bine cântărite avantajele și dezavantajele, ținând cont și de contextul vremurilor pe care le trăim, când copiii și tinerii se simt datori să conteste totul (ceea ce nu e rău) și sunt bombardați de oceane de informație trunchiată (ceea ce este rău, jumătățile de adevăr sunt cele mai periculoase minciuni). Ce cred că ar aduce bun povestea în predarea istoriei: o apropiere sinceră, neforțată, dintre cel care învață și obiectul despre care învață. Ar fi o mare dărâmare de ziduri și o trezire a empatiei.
- Sună bine.
- Ce cred că ar aduce bun în predarea istoriei o dezvăluire a locurilor umbrite, de care părem să ne rușinăm: o mai mare încredere pe care copiii și tinerii ar acorda-o informației primite și dezvoltarea unei mândrii naturale, firești, față de personajele istorice. A existat un secol în care s-au dat permanent lupte pentru tronul Țării Românești, două mari case domnitoare s-au războit între ele generații întregi și câștigau cu ajutorul Imperiului Otoman sau al Imperiului Habsburgic. S-au luptat veri între ei, frați între ei, s-au ucis unchi cu nepot și s-au tranzacționat fiice aflate încă în anii copilăriei. A fost un lucru bun? După normele de astăzi, categoric nu. Dar englezii și-au făcut cunoscută istoria în toată lumea prin romane și filme care au ca subiect Războiul Rozelor, purtat între veri, unchi și nepoți, și se mândresc cu descendența lor. De ce? Pentru că episodul este judecat în contextul epocii. Aceasta este singura diferență.
Revelație la 8 ani
- De ce scrieți, stimată doamnă? Ce vă mână în luptă?
- Nu-mi amintesc nicio perioadă din viață în care să nu-mi fi dorit să scriu. Aveam 8 ani atunci când am scris pentru prima oară o istorioară, după care am anunțat familia că vreau să fiu scriitoare. Motivul cel mai profund se află acolo, în anul acela, și nu-l cunosc cu adevărat. Pot traduce ceea ce am simțit atunci și simt și acum printr-un banal „îmi place mai mult decât orice altceva”. Printre motivele aflate mai aproape de suprafață, deci mai ușor de descifrat, se află acela că, uneori, simt nevoia să fac dreptate câte unui personaj.
- Când citiți o carte, unde vă place să fiți, să leneviți? Și cu ce vă înconjurați? Cu castroane pline cu mere, siropuri de zmeură, afinate?
- Preferințele pentru locurile de lectură s-au mai schimbat în timp. Când eram copil, îmi plăcea să citesc în mărul din curtea de la drum, ronțăind merele acelea acrișoare și nespălate, culese din jurul meu. Astăzi am două locuri de citit: fotoliul din dormitor și canapeaua din sufragerie. Mi-e greu să numesc orele de citit leneveală, pentru că cel mai adesea am un creion în mână și sunt la vânătoare de noi tehnici de scris, metode ingenioase de a introduce vreun personaj, subliniez orice combinație de cuvinte care stârnește în mine o emoție, indiferent că este iritare sau admirație, scot din cărțile pe care le citesc liste cu mirosuri sau sunete neașteptate (de exemplu miros de tristețe, foarte sugestiv, sau sunetul apei căzând pe piatră sau pe lemn, experimentați, ca să vedeți în ce fel este diferit).
Preferințe - cărți și scriitori
- Interesant. Cine sunt primii șapte cei mai dragi scriitori ai Simonei Antonescu? Dar cele mai iubite cărți?
- Ca să nu am sentimentul că fac o mare nedreptate, voi numi câțiva dintre scriitorii care îmi sunt dragi și câteva dintre cărțile lor. Nu știu dacă vor fi chiar șapte și cu siguranță nu sunt singurii. De când a fost tradus la noi Jaume Cabré, încep răspunsul la astfel de întrebări cu numele lui. Mi-au plăcut foarte mult Confiteor și Vocile lui Pamano.
- Și pe mine m-a prins scriitura lui Jaume Cabré. „Confiteor” e o capodoperă.
- Pentru mine, el este un excelent profesor de structură a textului literar și de construcție a vocii narative, de alternare a vocilor, de diferențiere a lor. Îmi place mult Olga Tokarczuk, am avut ocazia să o și cunosc la una dintre edițiile FILIT din Iași, iar Cărțile lui Iacob a fost un deliciu. Îmi plac Maggie O’Farrell, Hilary Mantel, Bruno Schulz. Am citit cu deosebită plăcere Theodoros a lui Mircea Cărtărescu, nu mi-a dispărut un zâmbet mic de încântare pe toată durata lecturii. Îmi plac Umberto Eco și Marguerite Yourcenar.
Miracolul neîmplinit (încă) al scrisului în România
- Ce carte a autoarei Simona Antonescu prețuiește cel mai mult în inima omului Simona Antonescu? (și de ce)
- Întotdeauna este cea mai recentă. Probabil pentru că este încă nedezlipită întru totul de mine, am senzația că personajele încă își iau un firicel de sevă din mine și nu mă îndur să le eliberez de tot. Cam cum se întâmplă de obicei cu cel mai mic dintre copii.
- Se poate trăi exclusiv din scris în România de astăzi, dragă doamnă?
- Nu se poate trăi astăzi din scris în România. Ca să se întâmple acest miracol, ar trebui să avem cam de o sută de ori mai mulți cititori decât avem, iar ei să cumpere literatură română.
- Ați păstrat poeziile pe care le scriați în copilărie pe dealurile Țintei? Sau n-ați scris niciun poem, niciun vers?
- Au fost și câteva poezii în acel prim caiet, dar el nu s-a păstrat. Am și renunțat foarte repede, de altfel, la ideea de a scrie poezie. Cele mai vechi texte pe care le-am găsit sunt de prin clasa a X-a, am folosit fragmente scurte dintr-un roman început atunci, în cartea Darul lui Serafim.
Lecturiada elevilor
- Cum arată astăzi profilul cultural al românului de 18 ani, stimată doamnă? E (și) viciat de subcultură, de tictoace, instagrame, feisbucuri, ori pur și simplu se contorsionează sub presiunea vremurilor? Sau poate se exagerează în această direcție și nu avem motive de îngrijorare?
- Motive de îngrijorare sunt. Întotdeauna trebuie să ne îngrijoreze starea culturii și viitorul ei, în sensul că aceasta ar trebui să fie o preocupare permanentă. Ceea ce cred că este mai important însă este că nu ar trebui să ne limităm la a ne îngrijora. După o constatare îngrijorătoare trebuie să urmeze un plan și apoi, imediat, o acțiune. Din Cluj a pornit o inițiativă care a prins foarte mult avânt în timp. Sunt tot felul de activități legate de literatură și copii, inițiate și conduse de un grup de profesoare de limba română. Între timp s-au extins în multe alte orașe din țară, au ajuns și la Chișinău. Vorbesc despre Lecturiada elevilor, organizată de Asociaţia Națională a Profesorilor de Limba şi Literatura Română. Într-unul din anii trecuți au scos o carte, ceea ce este un efort enorm și lăudabil. Au contactat scriitori pe care i-au rugat să le ofere un text scris pentru copii, iar acum folosesc acest volum pentru activități legate de lectură, înțelegerea textului, se fac întâlniri între scriitori și elevi.
- Iată un demers lăudabil.
- În Iași există de mult timp grupul Alecart, al liceenilor care iubesc cărțile și literatura. Au club de lectură, au întâlniri cu scriitorii, fac cronică de carte, recent au scos o revistă. Sunt numai două exemple de fapte concrete care urmează în mod firesc unei îngrijorări. Sunt convinsă că sunt mult mai multe.
- Ultima mirare: cine-i femeia (superbă) care împodobește coperta cărții Chiajna din Casa Mușatinilor?
- Femeia de pe copertă este chiar personajul romanului. Trebuie să facem însă diferența dintre personajul romanului și personajul istoric Chiajna. Există un singur portret al Chiajnei, cel aflat astăzi în Biserica Curtea Veche din București, în care ea apare alături de soțul său, Mircea Ciobanul, obișnuitul tablou votiv care se făcea ctitorilor de biserici.
O chimistă cu condei (bun)
Simona Antonescu s-a născut la Galați, în 1969, și a copilărit în localitatea Țintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” din Ploiești a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în 2015 cu romanul Fotograful Curții Regale, câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom și al Premiului de Debut al USR și finalist la Festival du Premier Roman de Chambéry. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași, Ultima cruciadă (2019), distins cu Premiul Cartea Anului 2019 de Filiala Brașov a USR, Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos (2019) și În umbra ei (2021), roman finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași. Începând din anul 2018 publică la Editura Nemira seria de cărți Istoria povestită copiilor.
„Numele sub care a rămas cunoscută Chiajna este de fapt o funcție. Cuvântul este derivat din cneaghina și înseamnă Doamna Țării, de aceea întâlnim uneori informația că se mai numea și Despina”, Simona Antonescu, scriitoare
„În Țara Românească, voievozii se schimbau cam la un an, doi, iar asta se întâmpla deja de mai bine de o sută de ani. Era vechiul război dintre Dănești și Drăculești”, Simona Antonescu, scriitoare
„La nivel european, jucătorii importanți erau Imperiul Otoman, care deja cucerise cam tot ce era de cucerit și căruia toate capetele încoronate ale Europei îi plăteau tribut”, Simona Antonescu, scriitoare
„Cel mai mult m-a impresionat faptul că nu dădeam de numele adevărat al Chiajnei. Propriul ei tată nu a cerut notarea nicăieri, în cronica pe care a comandat-o, a numelui celei mai mici fiice, a datei ei de naștere”, Simona Antonescu, scriitoare
„Chiajna din Casa Mușatinilor este cartea care m-a solicitat cel mai mult, dintre toate cele pe care le-am scris până acum”, Simona Antonescu, scriitoare
„Jumătățile de adevăr sunt cele mai periculoase minciuni”, Simona Antonescu, scriitoare
„De când a fost tradus la noi Jaume Cabré, încep răspunsul la astfel de întrebări cu numele lui. Mi-au plăcut foarte mult Confiteor și Vocile lui Pamano”, Simona Antonescu, scriitoare
„Nu se poate trăi astăzi din scris în România. Ca să se întâmple acest miracol, ar trebui să avem cam de o sută de ori mai mulți cititori decât avem, iar ei să cumpere literatură română”, Simona Antonescu, scriitoare
„Când eram copil, îmi plăcea să citesc în mărul din curtea de la drum, ronțăind merele acelea acrișoare și nespălate, culese din jurul meu”, Simona Antonescu, scriitoare
8 ani avea Simona Antonescu când a scris prima istorioară (de ținut minte)