Recompensată cu Premiul Goncourt în 1954, liberă, frumoasă și neîmblânzită, Simone și-a trăit viața alături de filosoful Jean-Paul Sartre, suflet-pereche alături de care a plecat să se odihnească definitiv în primăvara anului 1986 (14 aprilie).
„Deși suma datelor sale familiale reprezintă imaginea unei burgheze decente, cultivate, cu o existență echilibrată și anonimă (acea fată cuminte din Mémoires d’une jeune fille rangée [Amintirile unei fete cuminți], 1958), Simone de Beauvoir și-a refuzat genotipul. În limbaj existențialist, ea și-a ales destinul, afirmând în debutul unui eseu celebru (Le Deuxième Sexe [Al doilea sex], 1949) că femeia nu se naște, ci devine femeie”. Sună bine, nu?
La 14 ani, revelația ateismului
Dar să facem loc tușelor fine schițate de cercetătorul Alexandru Matei în Dicționarul scriitorilor francezi (Polirom, 2012): „Ea s-a născut femeie, dar a devenit o altfel de femeie. Pasionată, pe măsura înaintării în vârstă, de propriile avataruri existențiale, autoarea nu încetează să vorbească despre acestea și despre societatea, intimă sau publică, de care a fost legată. Născută și educată în spirit catolic, cu o copilărie deloc spectaculoasă, marcată de afecțiunea pentru Élisabeth Mabille (Zaza), de diverse aventuri adolescentine (dintre care una neîmplinită din cauza situației materiale modeste a familiei sale), de relația destul de strânsă cu sora mai mică, inteligentă, cu veleități artistice (pictură), însă mai puțin ambițioasă, micuța Simone are, la paisprezece ani, revelația ateismului. Atee, viitoarea scriitoare va avea de înfruntat toată viața o libertate copleșitoare, cutremurată în zadar de angajamente literare, politice, sociale - într-un cuvânt, existențiale”.
Razant pe lângă moarte
„Inteligentă, elevă asiduă și cititoare pasionată (niciodată însă de poezie, pe care mărturisește că nu o înțelege) - urma cercetătorul citat anterior -, tânăra Simone este fascinată de mirajul acțiunii politice, de tensiunea luptei între clase, de un patetism al angajării foarte la modă în Franța interbelică. Familia sa intră din 1919 în categoria noilor săraci, iar tânărul vlăstar realizează la scurt timp combien la bourgeoisie était haïssable (cât de detestabilă era burghezia, în Tout compte fait [După matură chibzuință], 1972). Având și experiența fizică a unei îmbolnăviri grave, în timpul căreia medicii îi dădeau o șansă din două să scape, Simone de Beauvoir absolvă cursurile Institutului Catolic (matematică) și apoi pe cele de filosofie la Sorbona (1926)”.
Une grande sartreuse
În 1929 obține agregația în filosofie și profesează la Marsilia, Rouen, Paris. Tot în 1929 îl cunoaște, alături de Herbaud, Nizan și alți intelectuali, pe Jean-Paul Sartre, devenind imediat une grande sartreuse. „Traseul său universitar se oprește în 1945 când, la terminarea războiului, se dedică în întregime scrisului și luptei, devenind prozelită a unui nonconformism social extrem, pe cale de a se generaliza în rândul generației tinere. Este același nonconformism care-l face pe Sartre să refuze, în 1964, decernarea Premiului Nobel. Un nonconformism care vine din credința profundă că a se conforma înseamnă a accepta răul social, eschiva de la luptă prin credință, înseamnă moartea prin sufocare (L’Invitée [Invitata], 1943), prin greață, ca la Sartre, sau prin asurzire - toate, ipostaze fizice ale unui rău ontologic pe care-l provoacă lipsa de reacție în fața invaziei sentimentului existenței (Tout compte fait)”.
Transcendere, depășire, libertate, destin
În opinia autoarei, lipsiți de transcendență, „toți oamenii sunt muritori” (Tous les hommes sont mortels, 1946) și puși în fața problemelor libertății și responsabilității; soluția este angajarea, participarea la o existență trepidantă, sacrificială, lupta cu neantul (vezi L’Être et le Néant a lui Sartre) concretizat în experiențe atât colectiv-istorice, cât și individual-cotidiene. „Este obsedată de transcendere, depășire, libertate, destin, cu alte cuvinte de punerea în practică - mai bine zis punerea în existență - a dialecticii (Simone de Beauvoir a fost o admiratoare a lui Hegel) cu orice preț, iar literatura și activitatea sa sunt interesate nu atât de performanțe estetice, respectiv practice, cât de atingerea unei exemplarități general-umane de către fiecare gest făcut și fiecare cuvânt rostit. Una dintre afirmațiile sale autobiografice poate reprezenta definiția atitudinii existențialiste, a unei figuri umane atât de în vogă cu câteva decenii în urmă: Chiar dacă nu vezi foarte limpede, ești obligat să iei poziție”.
Vânzătoare de ziare clandestine
Tot aici: „Simone de Beauvoir este, prin Mémoires d’une jeune fille rangée, La Force de l’âge (Puterea vârstei) (1960), La Force des choses (Forța lucrurilor) (1963), Tout compte fait și La Cérémonie des adieux (Ceremonia de adio), o memorialistă perseverentă, din ce în ce mai lucidă spre sfârșitul vieții. Iat-o angajată energic în La Force des choses: Războiul din Algeria a crescut la maximum ura pe care mi-o inspiră clasa din care fac parte. În 1968, împreună cu Sartre, se alătură studenților maoiști și vinde ziare clandestine pe traseul marșurilor la care participă (este la un moment dat directoarea publicației L’Idiot international). În 1970 participă la campania în favoarea legalizării avortului”.
Iubire-fulger în America
Mai departe: „Caracter totuși echilibrat, cea care l-a văzut pe Sartre murind în spital pare să străbată fără accidente un răstimp fatal pentru prieteni de vârste apropiate și să militeze cu prudență pentru cauzele în care este angajată. Aflăm în aceste memorii un temperament combativ, dar copleșit de personalitatea covârșitoare a celui care i-a fost model: Jean-Paul Sartre. Nu găsim, în Tout compte fait, nici o idee, atitudine politică sau estetică diferită de cele ale lui Sartre. Cu excepția vizitelor în Statele Unite, unde trăiește o iubire scurtă, dar intensă alături de scriitorul Nelson Algren (L’Amérique au jour le jour [America de pe o zi pe alta], 1948), în călătoriile pe care le întreprinde (1956-1964 în URSS, China, însemnări reunite într-un eseu cu titlul La Longue Marche [Marșul cel lung] - Cuba, în 1968 în Cehoslovacia), scriitoarea este trup și suflet alături de autorul Criticii rațiunii dialectice. Prietenii și judecătorii ei cei mai buni sunt de multe ori cititorii, care nu contenesc să-i trimită epistole. Dușmanii o ironizează (ca după apariția eseului La Vieillesse [Bătrânețea], 1970, acuzat de pesimism descurajant), iar ea încearcă cu bună-credință să le explice unde greșesc”.
Cronici ale agoniei
Pe fir: „Fidelă în prietenie, complice până la un punct, prin cauționare, a regimului comunist sovietic (până la înăsprirea regimului lui Hrușciov, condamnat explicit după declanșarea invaziei din Cehoslovacia în 1968), Simone de Beauvoir, preocupată tot mai mult de sensul existenței, de bătrânețe, de singurătate, de sinele expus morții, cu alte cuvinte, supraviețuiește propriului sfârșit existențial: moartea lui Sartre. Rămâne fidelă revistei fondate împreună cu el în 1945, Les Temps modernes (revistă care mai apare și astăzi), și realizează, în La Cérémonie des adieux, câteva dintre cele mai cutremurătoare pagini din istoria memorialisticii franceze - și nu numai - atunci când relatează cu minuție anatomică ultimele zile, chinuitoare, ale tovarășului ei de-o viață. Cronicile agoniei nici nu pot fi, probabil, altfel”.
Problemele esențiale ale omului modern
Aproape de final: „Considerată un clasic al literaturii franceze contemporane la vremea când avea cincizeci de ani, comentată în zeci de eseuri dedicate unei opere neterminate, Simone de Beauvoir nu poate decât să împărtășească șansa personalității care aparține în totalitate timpului său. Aici, evaluarea trebuie să cuprindă două etape distincte: cea estetică, referitoare la valoarea literară în sine - și, respectiv, cea istorică - ce privește întreaga sa operă în raport cu prezentul receptării. Istoricește vorbind, atributul clasic al secolului XX nu este greșit. Autoarea celui de-Al doilea sex concentrează într-o operă complexă - roman, eseu filosofic, sociologic, de analiză literară, teatru, memorii, publicistică - problemele esențiale ale omului modern, singur și liber față de sine însuși: opțiuni existențiale, politice, relațiile cu Celălalt, atitudinea în fața istoriei, sensul existenței”.
Contestată de critică, venerată de public
În romanul Les Mandarins/Mandarinii (1954), încununat cu Premiul Goncourt, roman cu cheie, este formulată dilema intelectualilor de stânga: trebuie oare denunțate lagărele de concentrare sovietice, cu riscul de a aduce prejudicii revoluției? Avem de-a face așadar cu problema unei opțiuni etice. Doisprezece ani după Les Mandarins, Simone de Beauvoir revine la literatura de ficțiune cu Les Belles Images/Frumoasele imagini (1966), care parodiază limbajul pretențios folosit de burghezie. O dimensiune majoră a operei sale este cea eseistică, și aici trebuie amintită, în primul rând, lucrarea de referință a feminismului radical, Le Deuxième sexe, carte contestată de critică și venerată de public.
Femeia, oh, femeia…
Femeia, pentru Simone de Beauvoir, duce o existență al cărei destin este controlat de societatea dominată de autoritarismul masculin. Însă trebuie să lupte pentru a nu rămâne o victimă, iar prin descoperirea propriei libertăți va putea fi singura stăpână a destinului său, modificând imaginea cu care este învestită de o întreagă istorie ostilă. O istorie ce o neagă în calitate de ființă umană liberă. Femeia, pentru scriitoarea franceză, nu este destinată numai creșterii copiilor și activităților casnice, ea este, pur și simplu, o identitate diferită, egală ontologic bărbatului. Femeia trebuie să încerce să existe, nu doar să trăiască, afirmă autoarea eseului, pentru care doar existența, și nu originea, angajează ființa umană în libertatea sa.
Opera
Volumul Quand prime le spirituel, terminat înaintea războiului, apare abia în 1979, astfel că adevăratul ei debut literar este romanul L’Invitée (1943; trad. rom. Invitata, 1994). Urmează Le Sang des autres (1945; trad. rom. Sângele celorlalţi, 1994), Tous les hommes sont mortels (1946; trad. rom. Toţi oamenii sunt muritori, 1976), Les Mandarins, care i-a adus premiul Goncourt în 1954, Les Belles images (1966; trad. rom. Imagini frumoase, 1973) şi La Femme rompue (1968; trad. rom. Femeia pierdută, 1993; Femeia sfâșiată, 2009, Humanitas Fiction, 2014). Pe lângă celebrul Le Deuxième sexe, apărut în 1949 şi devenit cartea de referinţă a mișcării feministe din întreaga lume (trad. rom. Al doilea sex, 1998, Humanitas, 2022), opera teoretică a lui Simone de Beauvoir conţine numeroase eseuri filozofice sau polemice - de exemplu, Privilèges (1955), reeditat sub titlul Faut-il brulêr Sade?, şi La Vieillesse (1970).
„Timpuri moderne”, până la sfârșit…
A scris teatru (Les Bouches inutiles, 1945) şi şi-a povestit călătoriile în L’Amerique au jour le jour (1948) şi La Longue marche (1957). Cele patru volume de memorii ale sale - Mémoires d’une jeune fille rangée (trad. rom. Amintirile unei fete cuminţi, 1965, 1991; Memoriile unei fete cuminți, Humanitas, 2011), La Force de l’âge (trad. rom. Puterea vârstei, 1998), La Force des choses, Tout compte fait - au apărut între 1958 şi 1972; în 1964 li s-a adăugat povestirea autobiografică Une mort très douce (trad. rom. O moarte uşoară, 1972). După moartea lui Sartre, a publicat La Cérémonie des adieux (1981) şi Lettres au Castor (1983), reunind o parte din numeroasele scrisori pe care le-a primit de la el. Până în ziua morţii, 14 aprilie 1986, Simone de Beauvoir a colaborat intens la revista pe care a fondat-o alături de Sartre, Les Temps modernes, şi, sub diverse forme, şi-a manifestat solidaritatea totală cu feminismul.
117 ani s-au împlinit în 9 ianuarie 2025 de la nașterea scriitoarei Simone de Beauvoir
„Femeie nu te naști, ci devii”, Simone de Beauvoir
Simone de Beauvoir a fost recompensată cu Premiul Goncourt pentru romanul Les Mandarins (1954)
„Moartea nu ne va reuni. Așa stau lucrurile. Cu toate astea, e splendid în sine că am reușit să ne trăim viețile în armonie pentru atâta vreme”, Jean-Paul Sartre
„Sinceritatea cu care și-a scris și gândit opera, sinceritate pe care nu o mai întâlnim la mulți scriitori, aceasta este marea calitate a operei Simonei de Beauvoir”, Alexandru Matei, filolog