Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Iranul nu a mai fost cucerit din 1941. În acel an, armatele Marii Britanii și ale URSS și-au combinat forțele aeriene, terestre și navale pentru a ocupa rapid țara în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, învingând trupele slab înzestrate ale Iranului condus atunci de Reza Shah.
Donald Trump pare să ia în calcul repetarea succesului invaziei britanico-sovietice, în contextul războiului tensionat din Orientul Mijlociu. Pentru prima dată de la începutul conflictului, Statele Unite au trimis 5.000 de pușcași marini în regiune.
Trupele americane vor fi dislocate din Japonia. Trump a declarat presei, pe un ton sfidător, că războiul se va încheia „când voi considera eu”, în timp ce secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, a spus că SUA sunt „dispuse să meargă atât de departe cât va fi necesar”.
Trimiterea de trupe terestre vine în pofida faptului că, săptămâna trecută, purtătoarea de cuvânt a Casei Albe, Karoline Leavitt, afirmase că operațiunile terestre „nu fac parte din plan în acest moment”.
Gigant geografic și demografic
Iranul este una dintre cele mai mari țări din lume, cu o suprafață de aproximativ 1,64 milioane km² și o populație de peste 93 de milioane de locuitori. Dimensiunea sa depășește suprafața combinată a Franței, Germaniei, Belgiei, Țărilor de Jos, Spaniei și Portugaliei.
Comparativ cu vecinii săi, Iranul este de patru ori mai mare decât Irak și aproape de trei ori mai mare decât Afganistan, iar populația Republicii Islamice este aproape dublă față de cea a acestor state.
Relieful ridicat adaugă un obstacol suplimentar. Spre exemplu, capitala Teheran se află la aproximativ 1.190 de metri altitudine, iar operațiunile militare la astfel de înălțimi pot provoca probleme fizice serioase pentru soldați neaclimatizați.
O fortăreață naturală greu de cucerit
Iranul este o țară extrem de dificil de invadat, în mare parte din cauza reliefului său.
O serie de analiști militari americani și din Orientul Mijlociu sunt de părere că o intervenție terestră amplă aici s-ar putea dovedi mai costisitoare din punct de vedere strategic decât războaiele din Vietnam, Afganistan și Irak la un loc.
Teritoriul include câmpii întinse de sare, zone mlăștinoase dense și lanțuri montane stâncoase, care formează o adevărată fortăreață naturală la nivel național. În aceste regiuni greu accesibile sunt ascunse numeroase instalații militare și nucleare.
O mare parte a Iranului este dominată de lanțuri muntoase care acoperă zone vaste ale teritoriului.
Cel mai important dintre acestea este format din Munții Zagros, care se întind pe aproximativ 1.600 km, de la granița cu Turcia până la Strâmtoarea Ormuz, în apropiere de Bandar Abbas. Cel mai înalt punct al lanțului este Muntele Dena, cu aproximativ 4.410 metri.
La nord se află Munții Alborz, care domină litoralul Mării Caspice și protejează capitala. Aici se găsește și cel mai înalt vârf al țării, Muntele Damavand, ce depășește 5.600 de metri.
Al treilea lanț important este format din Munții Makran, care se întind de-a lungul Golfului Oman.
Aceste regiuni montane reprezintă nu doar bariere naturale, ci și zone în care sunt amplasate majoritatea instalațiilor militare și nucleare iraniene.
Potrivit „NATO Mountain Warfare Centre of Excellence” - hub de expertiză pentru operațiunile în teren muntos și condiții dificile - operațiunile militare în munți implică acces dificil, vreme extremă și mobilitate limitată, ceea ce obligă armatele să opereze în unități mici și mult mai vulnerabile.
În sud-vestul țării, forțele invadatoare s-ar confrunta cu o altă provocare: zonele umede extinse.
Printre cele mai mari se numără Lagunele Shadegan, un complex de mlaștini care se întinde pe aproximativ 400.000 de hectare.
Terenul saturat de apă poate bloca vehicule grele precum tancurile, iar traseele limitate de deplasare pot transforma trupele invadatoare în ținte ușoare pentru apărătorii care cunosc terenul.
Concomitent, interiorul Iranului este dominat de două mari deșerturi de sare: Dasht-e Kavir și Dasht-e Lut, care împreună acoperă aproximativ 130.000 km².
Temperaturile din aceste regiuni pot atinge 50°C, iar lipsa apei face aproape imposibilă susținerea unor operațiuni militare de amploare.
Noaptea, temperaturile pot scădea brusc, iar praful de sare extrem de coroziv poate deteriora rapid echipamentele militare și sistemele electronice.
Nu în ultimul rând, un alt element strategic care acționează în favoarea Teheranului este controlul iranian asupra Strâmtorii Ormuz, unul dintre cele mai importante puncte ale comerțului global cu energie.
Prin această rută maritimă tranzitează în mod normal aproximativ 20% din petrolul mondial, iar orice conflict în zonă poate afecta grav transporturile energetice globale.
Prezența militară iraniană în această regiune transformă navele inamice în ținte vulnerabile, complicând o eventuală invazie de pe mare.
În plus, aproape întreaga coastă a Iranului este dominată de lanțuri muntoase abrupte, ceea ce face ca altitudinea terenului să crească rapid de la nivelul mării, într-un alt obstacol major pentru o invazie marină.
Invazie totală sau operațiuni limitate?
O serie de experți militari sunt de părere că o invazie completă a Iranului ar fi extrem de dificilă.
Spre exemplu, profesorul Thomas Bonnie James, de la Universitatea Aberdeen, a declarat recent pentru „Al Jazeera” că un scenariul mai probabil ar fi operațiuni limitate, foarte nișate, care să vizeze instalații nucleare.
Astfel de misiuni ar presupune infiltrarea rapidă a unor unități speciale, colectarea de informații și securizarea materialelor nucleare sensibile.
Operațiunea ar începe probabil cu obținerea superiorității aeriene și neutralizarea apărării antiaeriene iraniene, urmată de o retrage rapidă a trupelor, după îndeplinirea obiectivelor.
Chiar și în cazul unor operațiuni limitate, riscurile ar rămâne foarte mari.
Expertul Neil Quilliam de la Chatham House - cunoscutul think tank independent, cu sediul în Londra, specializat în analizarea problemelor majore internaționale - avertizează că astfel de misiuni ar fi extrem de complexe și periculoase, fiind desfășurate într-un mediu ostil și având drept țintă instalații puternic apărate.
În plus, acest tip de operațiuni nu ar duce neapărat la încheierea conflictului. Forțe precum Corpul Gardienilor Revoluției Islamice, antrenate în război de gherilă, ar putea continua lupta ani întregi, chiar dacă armata iraniană convențională ar fi învinsă.
În aceste condiții, o intervenție terestră în Iran s-ar transforma aproape sigur într-un coșmar prelungit pentru trupele care ar încerca să pătrundă adânc, pe teritoriul țării.
Citește pe Antena3.ro
