Dacă acest gând îți sună cunoscut, nu ești, nicidecum, singurul - psihologii au un nume pentru el de aproape 50 de ani: sindromul impostorului.
Ce este sindromul impostorului
Termenul „fenomenul impostorului" a fost formulat în 1978 de psihologele Pauline Rose Clance și Suzanne Imes, care au observat, la o parte dintre clientele lor - femei cu realizări academice și profesionale remarcabile - „o experiență internă de impostură intelectuală": convingerea persistentă că nu-și merită, de fapt, succesul, în ciuda dovezilor clare ale competenței lor.
Important de precizat: deși poartă cuvântul „sindrom" în denumirea populară, fenomenul nu este o boală și nici un diagnostic clinic oficial, subliniază Dr. Brandon Ito, psihiatru la UCLA Health. Se poate asocia, însă, cu depresia, anxietatea și alte dificultăți emoționale, mai ales dacă persistă netratat pe termen lung.
Cât de răspândit e fenomenul
Cifrele arată amploarea reală a problemei. Potrivit unor cercetări citate de BestColleges, până la 82% dintre profesioniștii activi resimt, la un moment dat, acest fenomen. Un raport recent al platformei Asana arată că aproape două treimi (62%) dintre lucrătorii din întreaga lume îl experimentează, iar fenomenul afectează disproporționat generațiile tinere: 45% dintre liderii cu vârste între 24 și 44 de ani raportează gânduri frecvente de impostor, față de doar 23% dintre cei cu vârste între 55 și 74 de ani.
Un detaliu esențial pentru cei aflați la prima slujbă: spre deosebire de profesioniștii cu experiență, care pot apela la realizările din trecut pentru a-și reaminti propria competență, absolvenții recenți, aflați chiar la începutul carierei, nu au încă acest „portofoliu" de dovezi la care să se raporteze - motiv pentru care fenomenul poate lovi mai puternic exact în această etapă.
Semnele care arată că te confrunți cu sindromul impostorului
Psihologii citați de TargetJobs și platforme de carieră universitare descriu câteva tipare comportamentale recurente, ușor de recunoscut la prima slujbă:
- Îndoială constantă de sine - abordezi noile sarcini cu presupunerea că nu vei reuși, pentru că, în adâncul tău, nu te consideri la fel de calificat sau talentat ca ceilalți colegi.
- Atribuirea succeselor unor factori externi - crezi că ai obținut jobul din noroc, dintr-o coincidență favorabilă sau pentru că angajatorul „nu a găsit pe altcineva mai bun", nu datorită propriilor tale merite și eforturi.
- Evitarea provocărilor și a promovărilor - eziți să-ți asumi proiecte noi sau interesante, pentru că simți că nu meriți, de fapt, să te ocupi de ele.
- Muncă excesivă, ca formă de compensare - lucrezi mai multe ore decât e necesar pentru un proiect, tocmai din teama de a eșua sau de a fi „descoperit" drept incompetent.
- Dificultate în a accepta laude sau feedback pozitiv - primești o apreciere sinceră și, în loc s-o internalizezi, o pui pe seama politeții colegului sau a unei situații favorabile.
- Pierderea treptată a plăcerii sau a interesului pentru muncă, însoțită de cinism - un semnal, spune Dr. Ito, că gândurile de tip impostor încep să provoace probleme mai serioase și merită luate în serios din timp, nu ignorate în speranța că vor trece de la sine.
Ce spune cercetarea despre efectele pe termen lung
Fenomenul nu rămâne, din păcate, doar o senzație trecătoare de disconfort. Studiile arată că absolvenții care se confruntă cu sindromul impostorului tind să muncească ore suplimentare mai mult decât ar fi necesar pentru un proiect, tocmai din dorința de a evita eșecul și percepția de „fraudă" - un tipar care duce, cu timpul, la nemulțumire profesională și epuizare (burnout).
Cercetările mai arată o relație negativă clară între sindromul impostorului și ambiția profesională: persoanele care se simt impostori au tendința de a nu-și recunoaște propriile competențe, ceea ce le îngreunează stabilirea unor obiective de carieră clare și a strategiilor necesare pentru a le atinge. De asemenea, aceste sentimente le pot descuraja să aplice pentru poziții de conducere, chiar și atunci când sunt pe deplin calificați pentru ele.
Vestea bună: specialiștii sunt de acord că sindromul impostorului poate fi gestionat activ, prin câteva strategii concrete:
- Recunoaște și numește sentimentul - simplul fapt de a identifica ce anume trăiești, drept „sindromul impostorului" și nu drept „adevărul despre mine", îi reduce deja o parte din putere.
- Contestă gândurile negative cu dovezi concrete - amintește-ți, în mod deliberat, munca, abilitățile și realizările care te-au adus până în acest punct. Unii psihologi recomandă chiar notarea explicită a acestor realizări, pentru a le vizualiza și internaliza mai ușor.
- Exersează acceptarea complimentelor - încearcă, conștient, să crezi feedback-ul pozitiv primit de la colegi, mentori sau superiori, în loc să-l respingi automat sau să-l pui pe seama norocului.
- Nu evita provocările din teama de a nu fi „suficient de pregătit" - angajatorii caută, de regulă, potențial și determinare, nu perfecțiune de la prima zi.
- Acordă-ți îngăduință - Dr. Ito încurajează oamenii aflați în această situație să recunoască, pur și simplu, că se află acolo unde sunt dintr-un motiv întemeiat, nu doar din noroc sau din întâmplare favorabilă.
Dacă te confrunți cu acest sentiment la prima ta slujbă, cel mai important lucru de reținut e că nu ești, nicidecum, o excepție - ci parte dintr-o experiență surprinzător de comună, care afectează oameni la toate nivelurile de carieră, de la angajați aflați la prima experiență profesională, până la directori executivi cu decenii de experiență. Diferența dintre cei care rămân blocați în acest tipar și cei care reușesc să treacă peste el stă, adesea, nu în talentul lor real - care e, de cele mai multe ori, suficient - ci în capacitatea de a recunoaște fenomenul din timp și de a cere sprijin, în loc să-l ignore, sperând că va dispărea de la sine.