„Prima mea experiență la Serviciul de Urgențe Dej. Luni dimineață, 7 iulie. Nimic nu prevestea ce urma. Mă pregăteam de o zi obișnuită, când o durere bruscă, ascuțită, m-a lovit în partea dreaptă – zona rinichiului. A fost atât de intensă încât cu greu am reușit să mă îmbrac. Soția m-a dus repede la Serviciul de Urgență Dej.
Cu pași grei și încovoiat de durere, am intrat înăuntru. Am fost întâmpinat de o asistentă căreia i-am spus, printre gemete, că nu mai pot de durere. M-a sprijinit să mă așez, iar de acolo a început partea care doare altfel: lipsa de empatie”, scrie clujeanul.
Potrivit acestuia, a urmat un „interviu” complet – de la fumat și alcool până la întrebări intime – „toate rostite clar, cu voce tare, în mijlocul unei săli cu alți bolnavi”.
Clujeanul povestește că încerca să răspundă printre gemete, cu transpirația curgându-i pe față, în timp ce angajații spitalului „își făcea treaba... așa cum o știe el: vorbind tare, glumind între ei, comandând covrigi și mai târziu prânzul. Printre două comenzi, mai completau o fișă. Printre trei râsete, mai aruncau un ochi și spre pacienți. Tratament? Nu chiar. Mai degrabă, grijă să nu ne scoatem ochii între noi, în sala (holul) de așteptare”.
„Am stat pe scaun aproape 3 ore fără nicio intervenție medicală. Durerea a trecut, ironic, de la sine, în jurul orei 10. Am cerut de două ori ceva pentru durere. Singurul
Clujeanul se întreabă dacă e normal să nu primești nimic timp de 3 ore când ești în dureri, ce înseamnă „urgență” într-un sistem în care pauza de masă pare mai importantă decât omul în suferință, de ce întrebările intime sunt puse public, ca la megafon, de ce pacientul e redus la un formular și o semnătură (eventual completată de altcineva în locul lui)?”.