De ce este redistribuirea costisitoare și împovărătoare? Pentru că egalizarea nivelului de trai prin majorarea pensiilor sau a salariilor bugetare se face în detrimentul celor productivi. Astfel, 10% din populație - angajații productivi - hrănesc restul. Statul social duce la cicluri de impozitare excesivă, care frânează inițiativele antreprenoriale și creează sărăcie perpetuă. Birocrația crește - fie că sunt bugetari sau angajați privați care intermediază relația cu statul, toți sunt contribuitori ce nu generează valoare adăugată. Prin suprataxare și redistribuire forțată, statul social devine agresiv față de activitatea productivă. Diviziunea muncii, poate fi antidotul statului social, în măsura în care progresul se bazează pe cooperare voluntară și specializare, dar, din păcate, intervenția statului o inhibă.
Este clar că nu poți cheltui mai mult decât câștigi sau produci, cel puțin pe termen lung nu se poate. Cine o face își condamnă copiii. Și normal este ca părinții și bunicii să se sacrifice pentru cei mici, ca să-i facă oameni mari, nu invers. Faptul că bugetul are o grămadă de cheltuieli ce nu se constituie în suport investițional, care să ne ajute să privim detașați spre ceea ce va urma. Dimpotrivă, grevează potențialul viitorului. Sigur că scadențele la care ne împrumutăm sunt mai lungi, însă asta înseamnă doar că datoriile prezentului vor fi plătite de copiii copiilor. Pentru că dacă e să-l parafrazăm pe Delavrancea, datoria nu este a noastră, ci a urmașilor și a urmașilor urmașilor…
Mai grav este că nu se învață nimic din greșelile trecutului. Datoria publică s-a triplat într-un interval foarte scurt de timp după 2008, de la 12-13% din PIB anterior, dar, cu precizarea că ajunsese la acel nivel redus după plata unor debite în condiții dramatice, de depreciere a monedei naționale și după asanarea sistemului bancar, care a constat, în principal, în „înghițirea” gigantului Bancorex de către BCR, cu tot cu subsidiare.
A nu învăța din erori se vede în datoria publică de peste 54% din PIB. Care nu a respectat avertismentul: „Sunt ţări din America Latină care au intrat în default cu o datorie publică de 20%. Există în literatura de specialitate lucrări care spun că o fi 60% plafonul european privind ponderea datoriei publice în PIB, dar în cazul multor ţări, şi România se situează în această categorie, la o datorie de 40% din PIB, pieţele devin mult mai nervoase”.
La fel de problematică este chestiunea ca băncile comerciale să împrumute un buget al statului român față de care sunt supraexpuse, într-un context în care gradualismul cu care se micșorează soldul negativ al acestuia ar trebui înlocuit cu o terapie de șoc pentru a se putea vorbi de o schimbare a opticii actuale.
Dar pentru că discutăm de gradualism vs terapie de șoc, mai bine dăm cuvântul artizanului reformelor din Polonia, Leszek Balcerowicz, care subliniază că atunci când statul intervine, oamenii investesc prea mult timp și energie în obținerea de privilegii, nu în muncă productivă. Sistemul de ajutoare poate bloca mobilitatea socială și inovația economică.
Într-un interviu, acordat cotidianului maghiar Nepszabadsag, Balcerowicz susține că fără terapia de șoc Polonia ar fi împărtășit soarta României: „Dacă vorbim de costurile sociale ale reformei, trebuie întotdeauna să le comparăm cu prețul pe care societatea l-ar fi plătit dacă aceste transformări n-ar fi avut loc. Dacă n-am fi aplicat terapia de șoc, situația ar fi ca acea din România".
El crede că investițiile publice nu pot înlocui investițiile private. Investițiile publice adesea sunt politizate, iar aceasta nu este doar lecția țărilor noastre, ci una generală. Politicienilor le place să fie populari, acesta e un lucru normal, dar ceea ce aduce popularitate politicienilor poate să dăuneze economiei. Nu vă bazați doar pe investiții publice. Nu este adevărat că în Polonia și în alte țări creșterea economică a fost generată doar de fondurile europene. Fondurile europene nu pot înlocui reformele.
O țară săracă, cu un stat social hipertrofiat, care limitează economiile individuale și percepe impozite mari, diminuând motivația muncii și inițiativei, nu va atinge niciodată un ritm alert de dezvoltare. Aceasta este concluzia pe care o regăsim în cartea lui Leszek Balcerowicz: Libertate și dezvoltare - economia pieței libere.