De câteva decenii, Călin Popescu Tăriceanu se află neîntrerupt în atenția publică. Și-a asigurat notorietatea în primul rând prin fermitatea opiniilor, dublate de decizii în consecința ideilor exprimate. A apărut în prim plan alături de liderii opoziției - Coposu, Câmpeanu, Cunescu - la negocierile tăioase cu Ion Iliescu din ianuarie 1990, în prima confruntare politică televizată din Palatul Victoria. Af ost lider al Aripii tinere a Liberalilor, a participat, împreună cu Dinu Patriciu, la fundamentarea unor coaliții care i-au propulsat pe Emil Constantinescu și pe Băsescu Traian la Cotroceni. Ministru și premier, lider al PNL și acum președinte al Senatului, Tăriceanu se arată a fi politicianul de cursă lungă și neerodat de turbuleța schimbărilor.
În primul mandat Băsescu și-a forjat statutul de adversar al măsurilor prin care președintele dorea să instaleze un regim tot mai autoritar. Presat să demisioneze, a reușit să-și ducă mandatul complet de premier până la capăt. A intuit mai bine decît alți politicieni că Băsescu și-a creat o ,,curte de fier” cu ajutorul oamenilor numiți în instituțiile de forță; s-a opus din poziția de prim-ministru, în interiorul CSAT, la promovarea unor măsuri subtile secretizate și mai aprige de limitare a democrației.
Binomul l-ar vrea scos din joc. A încercat acțiuni fizice de eliminare (accidentul de la Corbeanca a rămas neclar) și de compromitere prin viața privată. Zvonuri abil strecurte că-i agentul Budapestei sau al Moscovei nu l-au atins, nu au avut substanță factuală. A fost pusă în mișcare mașinăria, ,statului de drept” pentru ,,a-l rezolva” pe Tăriceanu. DNA a declanșat cercetări pentru votul din Senat, a pornit o campanie de audieri menită să întindă plasa suspiciunii de corupție în jurul lui. Declarațiile politice făcute de Tăriceanu sunt imediat urmate de autosesizări ale Inspecției Judiciare, înghițite de CSM, care le cataloghează pe bandă rulantă ca atacuri la independența Justiției. Hoardele de acoperiți din politică și trompetele din mass-media sunt vexate de inițiativele lui Tăriceanu de a evalua și cerceta cu mijloace parlamentre derapajele grosiere produse sub umbrela luptei anticorupție. Cât timp Tăriceanu rămâne țintă ratată, mai pâlpâie speranța că ,,statul de drept” din Republica Procurorilor nu a ocupat toată România.