Taxele, în esența lor, sunt un contract. Cetățenii renunță la o parte din venituri pentru a susține servicii publice: apărare, infrastructură, educație, sănătate. Un pact pe care majoritatea îl acceptă fără prea multă revoltă. Dar când acesta devine unilateral, când dările cresc într-un ritm mult mai accelerat decât calitatea serviciilor oferite, echilibrul se rupe. Iar ceea ce rămâne nu mai este contract, ci constrângere.
Coolidge merită parafrazat și astfel: A government which lays taxes on the people not required by urgent public necessity and sound public policy is not a protector of liberty, but an instrument of tyranny. It condemns the citizen to servitude. Dincolo de retorica financiară, mesajul rămâne moral: taxa în exces nu înseamnă bani la buget, ci libertate pierdută.
Istoria abundă de exemple în care fiscalitatea excesivă duce la crize politice și sociale. De la revolta ceaiului din Boston, când coloniștii americani strigau No taxation without representation!, protestele se coagulează mereu în jurul aceleiași frustrări: oamenii simt că sunt taxați nu pentru binele lor, ci pentru întreținerea unui aparat birocratic obez și a unor privilegii de castă.
Un impozit este suportabil atunci când îl însoțeșc transparența și eficiența: când vezi că autostrada promisă se construiește, că spitalul de lângă casă nu se prăbușește și că școala unde învață copilul tău are toalete decente. În absența acestor lucruri, fiecare procent reținut din salariu seamănă mai degrabă cu o confiscare. Iar confiscarea, chiar dacă poartă ștampila statului, nu este altceva decât un furt cu acte în regulă.
The collection of any taxes which are not absolutely required, which do not beyond reasonable doubt contribute to the public welfare, is only a species of legalized larceny, subliniază Coolidge. Cuvinte tăioase, dar greu de contrazis. Ce nu servește unei nevoi reale rămâne doar o formă rafinată de jaf.
Aici intervine un principiu liberal simplu: dacă vrei mai mulți bani, trebuie să și oferi ceva în schimb. Bunuri publice reale: drumuri care nu se prăbușesc, spitale care funcționează, școli cu toalete decente. Nu le furnizezi, nu poți pretinde. În plus, banii colectați nu sunt ai statului, ci ai celor care îi plătesc. Statul este doar administratorul lor. În democrațiile directe, cetățenii simt mai bine această responsabilitate; în cele reprezentative, adesea uităm. Și atunci apare impresia că bugetul este o pradă împărțită după bunul plac. Ca să se spună că whisky-ul/whiskey-ul este băutura pe care o bea poporul prin reprezentanții săi.
Ceea ce face diferența dintre o taxă legitimă și un jaf legalizat este noțiunea de „absolut necesar”. Însă aici începe disputa: ce este necesar și pentru cine? Pentru cetățean, necesar înseamnă drumuri circulabile, spitale funcționale și un stat de drept care îl protejează. Pentru politician, „necesar” înseamnă salarii majorate pentru administrație, pensii speciale și programe sociale care asigură voturi. Această fractură de percepție transformă fiscalitatea într-un câmp de luptă.
În România, sentimentul de „jaf legalizat” se alimentează din paradoxuri evidente. Avem printre cele mai mari taxe pe muncă din Europa, dar spitalele publice se bazează pe donații. Plătim TVA ridicat, dar în unele zone infrastructura rutieră arată ca după bombardament. Contribuțiile sociale sunt obligatorii, dar sistemul de pensii rămâne o piramidă fragilă, dependentă de demografie și migrație. Când realitatea contrazice promisiunea, contribuabilul nu mai percepe taxarea ca pe o datorie civică, ci ca pe o pedeapsă.
Coolidge atrage atenția că orice povară fiscală excesivă se sparge inevitabil în spinarea celui care muncește: No matter what anyone may say about making the rich and the corporations pay taxes, in the end they come out of the people who toil. Retorica populistă se risipește repede: nota de plată o achită întotdeauna omul de rând.
Economiștii confirmă ulterior acest lucru prin celebra curbă a lui Laffer: există un prag dincolo de care impozitele nu mai aduc venituri suplimentare statului, ci dimpotrivă, stimulează evaziunea și economia subterană. Coolidge o spune deja: There is a limit to the taxing power... beyond which increased rates produce decreased revenue. În loc să strângă bani pentru binele comun, statul încurajează astfel fuga din zona oficială, alimentând cinismul și neîncrederea.
De aici și până la delegitimarea completă a autorității este doar un pas. Când oamenii simt că plătesc mult și primesc puțin, tentația de a trișa devine regulă, nu excepție. Fiscalitatea excesivă ucide fibra morală care face posibilă conviețuirea: solidaritatea. În loc să te simți parte a unei comunități, ajungi să vezi statul ca pe un hoț cu legitimație de om de ordine.
Coolidge știe și ce înseamnă soluția, economie guvernamentală: I want the people of America to be able to work less for the Government and more for themselves. This is the chief meaning of freedom. Libertatea nu este un concept abstract, ci puterea de a munci pentru tine, nu pentru un aparat de stat lacom.
În final, întrebarea nu este dacă taxele sunt bune sau rele. Ele sunt necesare. Problema reală e proporția. Dacă devin mai mari decât ceea ce societatea poate duce, dacă sunt folosite pentru a hrăni un aparat politic în expansiune, atunci, da, vorbim despre un jaf legalizat. Și jaful, chiar și când poartă costume elegante și ștampile oficiale, rămâne tot jaf.
Adevărata provocare este să readucem fiscalitatea în zona de legitimitate. Să definim împreună ce înseamnă „absolut necesar” și să construim un stat care ia doar cât trebuie, dar oferă pe măsură. Altfel, contractul se transformă în dictat fiscal.
Și dictatul, oricât de sofisticat, nu este altceva decât un refren cântat pe repeat. Ca într-un concert de Ozzy Osbourne: I want more, more, more.
În cele din urmă, Coolidge ne reamintește că orice creștere de impozite care nu se regăsește în puterea reală de finanțare a contribuabililor și care nu generează bunuri publice vizibile este jaf legalizat. Nu poți cere mai mult decât se poate da și nu poți colecta bani fără să-i transformi în servicii palpabile. Dacă îi iei doar pentru că „sunt acolo”, fără o corespondentă transparentă între venituri și cheltuieli, rupi contractul. Iar când banii vin de la bogați, prețul nu este neapărat solidaritatea, ci influența. Și acea influență riscă să hrănească un mediu politic care ignoră exact principiul simplu al lui Coolidge: statul are dreptul să ia doar atât cât poate justifica.