Cu experiență în presă de 25 de ani și un start-up în zona media, Alina Grigoraș a lansat de curând, în ediție de lux, „Aligri și cele patru anotimpuri”, volumul întâi din prima tetralogie pentru copii și preadolescenți din literatura română contemporană. Este cea de-a doua carte pentru copii publicată de Alina Grigoraș, autoarea care mărturisește că „scrisul a fost dintotdeauna parte din mine”. Aceasta, deși multă vreme a fost amânat, sub presiunea urgențelor de zi cu zi. Ce înseamnă feminitatea azi, cum să-ți urmezi vocația și cum a luat naștere una dintre cele mai interesante serii de cărți pentru copii dezvăluie în cele ce urmează scriitoarea Alina Grigoraș.
Jurnalul: Ce înseamnă „feminitatea” pentru tine, într-o lume în care definițiile sunt tot mai fluide și în schimbare?
Alina Grigoraș: Da, a devenit foarte sensibil acest termen, temporal și comportamental vorbind. În opinia mea, feminitatea a fost și este încă într-un roller coaster în ultimul secol. În acest interval a suferit cele mai multe și rapide șocuri, dar a bifat și cele mai mari și importante realizări, începând cu emanciparea femeii, obținerea dreptului de a vota, implicarea ei mai mult în sfera profesională și dobândirea unor drepturi reale la locul de muncă și în viața intimă, desprinderea ei treptată de imaginea exclusivă a gospodinei, doar mamă și soție, până la succese mai în profunzime, precum proporția mai mare în funcții de conducere, companii sau politică, atingerea unei cote mai echilibrate în salarizare. Bineînțeles, să ne înțelegem, acestea nu sunt complet rezolvate. Încă există în mentalul colectiv prejudecăți care se răsfrâng și în viața de zi cu zi sau care au fost înțelese într-un mod eronat, încât vedem acum reversul medaliei: în unele instituții sau circumstanțe, feminitatea a fost confiscată de feminismul exagerat sau de corectitudinea politică, care duce spre discriminare pozitivă (vezi mișcarea woke, care creează atâtea valuri înspumate în opinia publică în ultimii ani).
Să nu confundăm feminitatea cu feminismul
Deci, da, să nu confundăm feminitatea cu feminismul și nici feminitatea cu posibilitatea nețărmurită de a întinde coarda ei exagerat, până la faza când ajungem să o anulăm total. Cred că feminitatea trebuie să își asume și atuurile, dar și slăbiciunile inerente, să nu forțeze anumite limite și să caute tot timpul o cale de soluționare diplomată, echitabilă și mai puțin acerbă, în proporțiile caracteristicilor care au rămas în istorie ca avantaje feminine: diplomația și rezolvarea pașnică a lucrurilor, dar cu fermitate. Nu aș lega neapărat feminitatea de componenta maternă – nu se exclud, dar nici nu se includ una pe alta – nu aș lega-o de aspectul fizic negreșit, în sensul acela de ultraefeminat, cu acces pe opulență și standarde de frumusețe efemere. Pentru mine, feminitatea înseamnă naturalețe înainte de toate, asumarea defectelor, dar și încercarea de a le corecta pe cele mai grave, în special pe cele morale; înseamnă îngrijire a aspectului fizic, normal, dar în sensul ei organic, parfumat discret și cu bun gust, pe principiul less is more; înseamnă și asumarea cu fruntea sus a momentelor mai dificile, când nu putem fi „în țiplă” din varii motive: oboseală, copii, lipsă de timp. Mai înțeleg feminitatea și ca o exprimare fără limite a duioșiei și a fermității în același timp – aici aș putea spune că avem de-a face chiar cu un ideal feminin. E greu să le bifezi într-o măsură proporționată, să reușești să fii acel suflet bun și să ai autoritate în același timp, să fii bună și cool, dar fermă. Mă refer, de exemplu, și ca mamă, parteneră, angajată, șefă etc. Și ultimul, dar nu în ultimul rând, aș spune că un apanaj al feminității este menținerea cu dârzenie și cu seninătate a simbolului acestui colectiv, pronumele „ele”, și mă refer la acea solidaritate „de breaslă” – ceea ce presupune ca femeile să se susțină mai mult reciproc ca să poată lupta mai bine, dacă este cazul, împotriva oricăror lucruri care le pun în pericol existența și, în egală măsură, să lupte și pentru cele dintre ele care au alte opinii, care sunt diferite, care „ies din rând” într-o formă sau alta și care sunt mai supuse, de regulă, oprobiului public – inclusiv pe acelea care își caută încă feminitatea sau pe cele pentru care pronumele „ea”, „ele” pot fi înlocuibile.
Fetița care scria compuneri kilometrice
Când ai știut că scrisul nu e doar un hobby, ci parte din cine ești? A fost un moment clar sau o revelație care a crescut în timp?
Scrisul a fost dintotdeauna parte din mine, cred, cel puțin de când am intrat la școală și am învățat să scriu. Eu eram fetița aceea din clasă care scria compuneri kilometrice și foarte încărcate de figuri de stil, pentru că așa izvorau din mine și nu aveam limite de cuvinte sau alte bariere. Spre ghinionul colegilor care trebuiau „să îndure” minute bune să mă asculte, dar am avut și norocul providențial să mă susțină și profesorii - toți pe care i-am avut, de la învățătoare până la cei de limba română din gimnaziu și liceu - au detectat partea mea creativă și m-au încurajat, nepunându-mi bariere (doar indicații punctuale) și susținându-mă necondiționat, ceea ce mai greu se întâmplă în zilele noastre, unde vocația de pedagog și îndrumător de suflete mai rar se regăsește în bagajul dascălilor. E mare lucru (și în ziua de azi, dar mai ales în timpul sistemului educațional mai cazon din anii comunismului) ca un dascăl să aibă un cuvânt bun pentru un copil cu anumite abilități, talente, pasiuni - să îl sprijine cu sfaturi și aprecieri, dincolo de maratonul ăsta amețitor din trecut, dar care a persistat și în ziua de azi, pentru note, olimpiade, premii, alegerea unei opțiuni perfecte pentru carieră/viață. Uneori e nevoie doar de comunicarea unei simple empatii, a unor mici gesturi de apreciere și sprijin, pentru a da aripi cuiva, pentru a-i certifica faptul că e pe drumul cel bun. Ulterior, în ciuda sprijinului de care am avut parte la școală și acasă, mi-am mai reprimat dorința asta de a scrie, din cauze obiective, cred: lipsa de timp, focusul pe carieră, alte proiecte, chiar și neîncrederea în mine uneori. Au venit facultatea, jobul efectiv, viața care te prinde în vâltoarea ei, și anii ’90, începutul anilor 2000 în România nu au fost ușori pentru un tânăr la început de drum din niciun punct de vedere.
Apoi?
Am ales de atunci încolo orice altceva decât să îmi continui această plăcere și nevoie de a scrie (literatură, firește). Cumva am continuat scriitura prin meseria de jurnalist, dar nu acea parte de scriitură pe care mi-aș fi dorit-o, mai personală, cum este ficțiunea. În mod clar, privind în urmă, am avut și partea mea de vină că nu am insistat mai mult să îmi pun imaginația pe hârtie, dar probabil că ar fi venit cu un cost de burnout. Revenind la întrebare, în mod clar scrisul, pentru mine, nu e doar un hobby, e parte din mine - lucru pe care l-am știut dintotdeauna, l-am aplicat parțial în meseria de jurnalist, atât cât îți permite scriitura gazetărească, care are mai multe limite decât cea literară - dar pe care l-am și neglijat de multe ori (în special partea de scriitură personală, literară), de cele mai multe ori din cauze obiective. Însă, dacă ar fi să mai fiu la început de drum în anii tinereții, cu siguranță nu aș mai proceda în acest mod - de tergiversare și găsire de motive în a nu scrie, sub pretextul că „nu e momentul acum”. Și sfatul acesta pot să îl dau acum fără niciun dubiu oricărei persoane înzestrate și pasionate de scris: să nu își impună limite sieși. Oricând e un moment oportun să îți urmezi inima și să îți pui în evidență talentul și pasiunile, în ciuda dificultăților și barierelor temporale.
Lumea Anriei este izvorâtă din pură imaginație
Cum ai construit tărâmul Anriei și celelalte districte? Te-ai inspirat din mituri sau basme?
Nu am avut un model în minte. Cred că a fost și o setare prestabilită de istoria lungă a noastră ca persoane - a lecturării de basme și povești în timpul copilăriei - în sensul că acțiunea, în majoritatea acestor povești, se bazează pe depășirea unor obstacole. Dar cred că este și standardizarea clasică a oricărei scriituri ficționale: să aibă o intrigă și o etapizare a rezolvării acestei intrigi. Dar nu m-am inspirat dintr-un basm sau mit anume. Am folosit însă puțină documentaristică - să spunem și ca deformație profesională, din jurnalism - în sensul că am documentat un pic geneza zeilor scandinavi și legenda din spatele lor, ca să încadrez povestea Anriei într-un reper cultural care deja există în mentalul colectiv și ca să fac referire la Ymir și Uriarii de Gheață, am simțit nevoia să le arăt cititorilor că e și un sâmbure de adevăr undeva în istoria îndepărtată a Anriei. Anria este un produs ficțional sută la sută, dar această referință funcționează ca efect dramatic, în sensul: „E o legendă, dar... se spune că e și ceva-ceva adevăr în spate”. Una peste alta, am mizat mult pe factorul originalității. Lumea Anriei este izvorâtă din pură imaginație, e o lume nouă, nemaîntâlnită, deși în ea se regăsesc și repere cunoscute de fiecare. Această alternanță induce iar un element de dramatism acțiunii. În ceea ce privește districtele, ideea și succesiunea lor au curs natural, în sensul că denumirea lor vine de la fenomene, lucruri și vietăți specifice iernii, pe care le cunoaștem din viața noastră reală. Le-am pus pe hârtie schematic, ca să am o etapizare în minte și am mai strecurat ulterior denumiri și ființe fantastice inedite.
Aligri este un acronim al numelui tău. Se poate spune că fetița care pornește în aventura vieții ești tu?
Aligri, da, e un acronim al numelui meu: Ali vine de la Alina și Gri de la Grigoraș. Dar a fost și o dorință de-a mea de a inventa un nume original, potrivit lumii inedite a Anriei și acesta mi s-a părut adecvat - acronimul avea o sonoritate adaptată lumii fantastice în care urma să se desfășoare personajul. În cealaltă privință, dacă Aligri sunt eu - în esență, se poate spune că orice erou de carte e un alter ego al autorului și în cazul meu e pertinentă această idee. În momentele incipiente ale acțiunii am demarat construcția personajului cu gândul la fetița care am fost eu, deși Aligri nu îmi seamănă în totalitate. Fizic - destul de mult (cu excepția ochilor verzi), moral - nu atât de mult. Aligri e visătoare ca mine, dar devine rapid dezghețată și vorbăreață; eu am fost un copil timid, introvertit mult timp. Și mai sunt și alte asemănări și deosebiri. Dar la un moment dat, orice personaj scapă cumva din mâinile autorului și capătă forme la care nici el nu s-a gândit inițial și atunci încetează practic să mai fie doar un alter ego. De aceea, o văd pe Aligri mai mult ca pe un arhetip - orice fetiță poate deveni Aligri sau există o mică Aligri în fiecare din noi.
Numele unui personaj, inspirat de la pisoi
Dacă tu ești Aligri, cine e Boticelli? Există și el în realitate?
Da, a existat un Boticelli inițial și există și unul actual, dar sunt doi motani diferiți. Primul a aparținut unei foste colege de breaslă și i-am spus că îi voi da credit pentru nume permanent și în orice circumstanță (haha). Boticelli originar nu mai e printre noi, din păcate, însă numele mi-a rămas în memorie. Mi-a plăcut numele, părea foarte original, suna bine și era și foarte vizual. Îmi și imaginam avatarul de poveste al lui Boticelli cel real într-un anumit fel. Bineînțeles, în calitate de personaj de carte, a suferit câteva modificări, a căpătat o altă culoare și o altă proporție, mai rubensiană, dacă e să rămânem în registrul picturii. Cât despre actualul Boticelli în carne și oase, el a fost botezat după Botticelli din carte, așa de atașați am fost de acest nume. E motanul nostru actual, un pisoi orange tabby de un an, cu noi de 10 luni, care, deși e roșcat și nu cappuccino și nu e așa gras ca Botticelli din carte, e la fel de mâncăcios și năzdrăvan.
Ilustrațiile din carte, realizate de fiica scriitoarei
Cum a fost să lucrezi împreună cu fiica ta, Eva-Katerina, la această carte?
A fost ideea celor de la Editura Leviathan. Evei îi place să deseneze, nu e o pasiune totală, dar are mână bună. Și, din una în alta, povestindu-le de ea și hobby-urile ei, la un moment dat, au venit cu ideea asta, de a face ea ilustrațiile, să captăm și ideea de artă naivă și să fie imagini grafice simple, nu ceva foarte sofisticat. De obicei, e mai greu să lucrezi „în familie”, deoarece copiii au tendința de a o lălăi, dar cred că i-am explicat destul de bine în final cum stă treaba cu un deadline și ea s-a încadrat la fix. Aspectul fizic al lui Aligri a fost inspirat din pozele mele din copilărie, pe la vârsta de 10 ani, dar a ieșit ceva care seamănă cumva și cu Eva. În privința celorlalte personaje, i-am explicat cum vreau să arate, am discutat. Unele i-au ieșit mai ușor, altele mai greu, a fost muncă mai asiduă, ba renunța, apoi se reapuca la insistențele și încurajările mele. Treburile obișnuite, cu urcușuri și coborâșuri, din timpul oricărui proces creativ.
Ce ne poți spune despre următorul volum – Primavera?
Da, tetralogia va continua cu volumul doi despre primăvară, unde noul tărâm se numește Primavera, de unde și titlul. Vor urma Verania (vara) și Tomnera (toamna). Primavera e în lucru, am material bun pentru inspirație. Nu pot spune când va fi finalizată, dar în mod cert în acest an. Vom vedea când e momentul prielnic de lansare, pentru că am gândit lansările fiecărui volum în anotimpul specific. Anria a văzut lumina tiparului în această iarnă, în decembrie, și a fost lansată în ianuarie. Oricum, perspectivele sunt mult mai optimiste decât în cazul Anriei, care a fost începută în 2014, a stat ceva timp în sertar, din tergiversări cauzate de lipsa de timp, schimbare de joburi, numeroase alte proiecte, concentrare pe timpul petrecut cu fetele mele. De Anria m-am reapucat treptat în 2022, am finalizat-o în 2023 și am reușit să o public spre finalul lui 2024. Ca arhitectură a capitolelor, fir epic și intrigă, structura Primăverii va fi cam aceeași ca a Anriei. Aligri va intra printr-un nou portal, într-un nou tărâm, al primăverii, ale cărui fire trebuie să le descâlcească, iar pentru asta trebuie să parcurgă o grămadă de probe, să treacă alte noi teste, să depășească niște vicisitudini. Boticelli îi va rămâne alături, firește, dar de majoritatea personajelor ne vom despărți, însă vor apărea altele noi, la fel de simpatice sau antipatice, după caz, ca și precursorii lor din Anria. Ca un spoiler, primul District al primăverii este cel al Dezghețului și vor fi și cele ale Ghioceilor, Ploilor, Echinocțiului de primăvară, va fi multă natură înverzită, raze de soare, flori și insecte. Dar mai presus de orice, totuși lucrurile nu vor fi ce par a fi...
Tetralogie = Serie de patru opere literare sau muzicale unite printr-o idee comună