După doi ani de pandemie globală COVID-19, intervenționismul de stat în economie a atins niveluri de intensitate greu de imaginat chiar și pentru standardele setate după marea criză financiară și economică din 2007-2011, când industrii întregi au fost salvate prin măsuri guvernamentale, fie ele fiscale, monetare sau de reglementare. Practic, nu a mai rămas mare lucru din ordinea mondială pe care criticii de stânga obișnuiesc să o numească „neoliberală" - poate doar prefixul „neo".
Pandemia a venit să adauge o externalitate globală pasămite de neocolit în cadrele unei economii libere pe lângă cea devenită deja mainsteam de ani buni - schimbările climatice. Ideea subiacentă e că oamenii nu pot fi lăsați de capul lor să coopereze și să facă comerț liber (doar cu regulile de bază ale nonagresiunii și respectării drepturilor de proprietate), pentru că nu doar că vor distruge planeta, ci se vor și infecta reciproc cu coronavirus și vor muri.
Ca atare, totul trebuie planificat de sus, începând de la complexele lanțuri logistice internaționale de aprovizionare (date peste cap de restricțiile de carantină și de noul protecționism naționalist al panicii, nu de „haosul" pieței libere) și terminând cu împărțirea sectoarelor economice (și a efectivelor de lucrători ai acestora) în „esențiale" și „neesențiale". Ca să nu mai vorbim de intensificarea de-a dreptul turbo a politicilor monetare neconvenționale, care a dus masa monetară a principalelor valute la niveluri astronomice și a „dopat" letal prețurile activelor bursiere și imobiliare până și-a extins efectele și în domeniul mărfurilor vitale precum energia electrică și gazele naturale.
Ironia e că, după tot acest dezmăț intervenționist, cei care l-au susținut sunt primii care se miră de efecte și deplâng, de exemplu, accentuarea inegalității veniturilor, când era limpede din capul locului că e vorba în esență de o masivă operațiune de redistribuire a prosperității de la bogați la săraci. Și atunci nu avem nici un motiv să ne mirăm că vocile radicale de stânga, care de fapt promovează ducerea procesului până la ultimele lui consecințe (naționalizarea activelor, desființarea proprietății private, planificarea totală explicită) capătă tot mai multă credibilitate.