Este numai a treia oară, în 75 de ani, când o femeie câştigă la acest mare festival premiul suprem, în plus regizoarea e tot franţuzoaică, precum precedenta câştigătoare, Julia Ducournau (cu Titane, în 2021), acum membră în juriu. Adevărul este că nu pare să fi fost uşoară misiunea preşedintelui, regizorul suedez Ruben Östlund, un al obişnuit al Cannes-ului (câştigătorul trofeului maxim anul trecut cu Triunghiul tristeţii) să conducă un juriu dominat de femei (patru din şapte membri). Nu neapărat pentru că se pot presupune diferenţe de gen, ci pentru că ediţia cu numărul 76 a fost una cu adevărat excepţională, ambiţia directorului Thierry Frémaux de a demonstra că festivalul de pe Croazetă a fost şi rămâne cea mai importantă şi mai prestigioasă competiţie cinematografică din lume asigurând rezultate remarcabile. S-a mizat atât pe calitatea filmelor şi invitaţilor, cât şi pe strălucirea evenimentului, defilarea pe covorul roşu fiind anul acesta spectaculos mizanscenată şi fotografiată.
Să începem cu ultima parte. Niciodată nu s-a văzut o asemenea concentraţie de celebrităţi urcând treptele festivalului, niciodată eleganţa ţinutelor nu a fost atât de vizibilă şi de expusă. Chiar şi încercarea unor cârtitori de a minimaliza prezenţa unor celebrităţi s-a lovit de dovezi ale valorii „de piaţă” a celor criticaţi. E vorba mai ales de faimosul actor american Johnny Depp care, după ce a fost suspendat din distribuţia unor producţii americane în perioada divorţului său plasat în zona scandalului, a jucat în filmul francez care a deschis festivalul, Jeanne du Barry rolul lui Ludovic al xv-lea, alături de regizoarea- actriţă Maïwen, pelicula lansată în săli imediat după gală înregistrând recorduri de audienţă. În plus, actorul criticat şi pentru că ar fi avut dinţii îngălbeniţi (!!!) tocmai semnase un contract de 20 de milioane de dolari cu firma Dior, pentru a fi imaginea parfumului „Savage.” Şi actorul danez Mads Mikkelsen, unul dintre invitaţii de marcă ai festivalului a semnat, în aceaste zile, un contract cu o firma de confecţii Zegna. Imaginaţia PR-iştilor festivalului a lucrat anul acesta şi în zona interesului generat de prezentarea celebrităţilor alături de membri ai familiei. Aşa se face că actriţa care a prezentat gala, Chiara Mastroianni a apărut alături de mama ei Catherine Deneuve, laureatul cu o Palmă onorifică Michael Douglas a venit cu soţia, actriţa Catherine Zeta Jones şi cu fiica, celălat laureat onorific, Harrison Ford (vedetă şi în lungmetrajul în premieră Indiana Jones and the Dial of Destiny) a apărut la braţ cu nevasta Calista Flockart, iar Uma Thurman a păşit pe covorul roşu alături de fiul şi de fiica ei. Am mai putea adăuga pe listă şi prezenţa fiicei lui Johnny Depp, Lily-Rose Depp, venită în calitate de vedetă a mini-seriei Idol, distribuită acum şi la noi.
Dar mai atrăgătoare a fost, pentru adevăraţii cinefili, lista cu numele cineaştilor din competiţie sau din selecţia oficială. Bineînţeles că cel mai bine cotat a fost Martin Scorsese, venit să-şi prezinte, în premieră mondială lungmetrajul Killers of the Flower Moon, una dintre cele mai curajoase demolări ale mitului fondator american, promovat mai ales în westernurile care arată „misiunea civilizatoare” a colonizatorilor veniţi mai ales din Europa, distrugând civilizaţia şi cultura indigenilor. Pentru un film cu agendă asemănătoare, Heaven` s Gate, cineastul Michael Cimino a fost demonizat în 1980 iar căderea la box office a producţiei a pus capăt autorităţii regizorului şi perioadei de mari inovaţii estetice numită Noul Hollywood. Scorsese face parte din acea generaţie care s-a mobilizat atunci în jurul lui Francis Ford Coppola, dintre care au rezistat cel mai bine Steven Spielberg şi George Lucas (economic) iar el însuşi mai degrabă artistic. După ce a convins Netflix să-i finanţeze precedentul lungmetraj, The Irishman, acum a venit Amazon să-i susţină noul film cu o distribuţie de excepţie: Leonardo Di Caprio, Robert De Niro şi excelenta Lily Gladstone, pe care comentariile de la Cannes au elogiat-o. Prezentat în afară de concurs, The Killers of the Flower Moon va avea parte de o distribuţie în săli mult mai intensă decât Irlandezul, apărut în nefericita perioadă a pandemiei, şi se va bucura, cred, de o primire mai entuziastă.
Alte nume foarte respectate în mediile cinefile au semnat unele dintre titlurile cele mai comentate ale ediţiei. Extravagantul Wes Anderson a fost inclus în competiţie cu ingenios construitul Asteroid City (o ficţiune în interiorul altei ficţiuni) care, deşi atractiv şi pentru distribuţia plină de celebrităţi (Scarlet Johansson, Jason Schwartzman, Tom Hanks, Adrian Brody, Brian Cranston) a rămas în afara palmaresului. La fel s-a întîmplat şi cu britanicul Ken Loach (triplu câştigător la trofeului de la Cannes), înscris acum în competiţie cu Stejarul bătrân/ The Old Oak un film realist care condamnă xenofobia celor manipulaţi să acuze refugiaţii pentru frustrările lor economice. Pe lista cineaştilor faimoşi rămaşi fără premiu la ediţia 2023 putem adăuga numele a doi regizori italieni, Nanni Moretti, semnatar al lungmetrajului autoreflexiv Soarele viitorului / Il sol dell` avvenire şi Marco Bellocchio, înscris cu Răpirea/ Kidnapping. Şi, desigur, nu puteam să nu remarcăm prezenţa faimosului spaniol Victor Erice (cunoscut mai ales pentru Spiritul stupului-1973 şi El sol del membrillo-1992) ajuns doar în selecţia oficială şi nu în competiţie cu Închide ochii, un alt film plin de reflecţii asupra calităţii de martor a cinematografului.
De altfel, am putea remarca tendinţa autoreflectării în câteva pelicule importante incluse anul acesta în selecţie, printre care se numără şi Poate, în decembrie/ Maybe December de Todd Haynes, bine primit de comentariile apărute în timpul festivalului, care semnalau atât prestaţia actoricească valoroasă a interpretelor Julianne Moore şi Natalie Portman, cât şi ingeniozitatea poveştii despre o actriţă care se documentează, pentru un rol, încercând să afle adevărul despre o femeie matură condamnată pentru pasiunea devastatoare pentru un adolescent de 16 ani.
Alţi cineaşti faimoşi veniţi la Cannes şi-au văzut filmele în palmares, la diferite categorii. Germanul Wim Wenders, semnatarul misteriosului film Perfect days, un evident omagiu închinat maestrului său japonez Yasujiro Ozu a fost probabil mulţumit să-l vadă pe interpretul său principal, Koji Yakusho, câştigând Premiul pentru interpretare masculină. După cum, regizorul turc Nuri Bilge Ceylan (premiat în 2014 cu Palme d Or pentru Winter Sleep) a fost încântat, de această dată, de Premiul pentru interpretare feminină acordat actriţei sale din Ierburi uscate, Maerve Dizder. Japonezul Hirokazu Kore-Eda a ridicat premiul pentru scenariul filmului Monstru, în absenţa scenaristului de pe generic, Yuji Sakamoto.
Mai fericit a fost, probabil, finlandezul Aki Kaurismäki, câştigătorul Premiului special al juriului cu Frunze moarte, o comedie tristă mizând pe recunoscutul său talent de a valorifica procedeul comic al reacţiilor decalate, deadpan. Trista poveste de dragoste între doi oameni neînsemnaţi (el muncitor în construcţii, ea angajată temporar în funcţii modeste) îşi găseşte clipele de fericire în sala de cinema, ceea ce ocazionează momente plăcute de reverenţe cinefile, precum cea la adresa confratelui Jim Jarmusch, căruia cei doi îi văd Only Lovers Left Alive. S-a pariat mult, înainte de citirea palmaresului, şi pe premierea coproducţie SUA-Marea Britanie-Polonia semnată de englezul Jonathan Glazer Zona de interes/ The Zone of Interest, premiată cu Marele Premiu. O foarte neliniştitoare meditaţie asupra banalităţii răului, filmul spune povestea unei familii germane decise să ducă o viaţă de vis, în timpul ocupaţiei Poloniei, deşi se află în vecinătatea lagărului de la Auschwitz. Lungmetrajul a fost premiat şi cu Premiul FIPFRESCI al secţiunii competiţionale principale, în motivaţia juraţilor fiind menţionate calităţile principale , printre care se evidenţiază”radicalismul său formal, complexitatea sunetului şi a muzicii” dar şi felul în care se sugerează „contrastele dintre atrocităţile din spatele zidurilor şi presupusul paradis”. Legătura dintre acest film şi cel premiat cu trofeul principal, Palme d` Or, francezul Anatomia unei căderi de Justine Triet, este asigurată de prezenţa în fruntea distribuţiei a aceleiaşi excelente actriţe, germana Sandra Hüller, cunoscută nouă din comedia Toni Erdmann, filmată mai mult în România. În lungmetrajul premiat acum ea joacă rolul unei femei de succes acuzată de uciderea soţului ei, într-o poveste foarte bine scrisă, despre dinamica masculin-feminin în relaţia de cuplu, despre echilibrul în familie, despre ciocnirea unor ego-uri confirmate, mai mult sau mai puţin, de succesul social. Aliind iscusit convenţii de thriller şi de film despre procese juridice (courtroom drama), Anatomia unei căderi confirmă intensificarea căutărilor cineaştilor în zona narativă, ţintind originalitate dar şi profunzime. Celălat premiu acordat unei producţii franceze, pentru regia lungmetrajului La Passion de Dodin Bouffet ( acordat lui Tran Anh Hung) nu a stârnit entuziasmul comentatorilor, care cred că succesul se datorează mai ales cuplului actoricesc Juliette Binoche-Benoit Magimel.
Lista premiilor oferite la Cannes anul acesta este mult mai lungă, cuprinzând şi câştigătorii celoralte secţiuni, precum Un Certain regard (How to Have Sex de Molly Manning Walker), Premiul Camera d` Or pentru debut (Arborele cu fluturi de aur de Thien An Phan), Premiul Palme d` Or pentru scurtmetraj (27 de Flora Anna Buda), ori Premiul cinematografelor de artă (Himera de Alice Rohrwacher). Regretăm că cinematograful nostru nu a fost reprezentat anul acesta în niciuna dintre secţiuni.