Atât Vladimir Putin, cât și Donald Trump și-au construit imaginea publică în jurul conceptului de lider providențial, capabil să redea națiunii măreția pierdută.
Odată ce această imagine devine fundamentul legitimității politice, orice recul strategic este perceput nu doar ca un eșec politic, ci ca o amenințare la adresa propriei identități. În consecință, în acest context, retragerea sau compromisul devin aproape imposibile.
Războiul declanșat de Rusia asupra Ucrainei ilustrează tocmai această logică. „Operațiunea specială”, care trebuia să aducă o victorie rapidă, s-a transformat într-un conflict de uzură, ce durează de peste patru ani și consumă resurse uriașe.
În pofida costurilor economice și umane, Kremlinul continuă să prezinte războiul drept o confruntare existențială cu Occidentul, în care miza depășește granițele Ucrainei și privește însăși identitatea Rusiei.
Tot mai mulți ruși resimt însă efectele războiului. Atacurile dronelor ucrainene asupra infrastructurii energetice și industriale, presiunile inflaționiste și dificultățile economice au devenit realități imposibil de ignorat.
Mai mult, după organizarea extrem de modestă a paradei de Ziua Victoriei, rușii au putut observa că au fost afectate chiar și simbolurile tradiționale ale puterii militare ruse, într-un semnal clar că războiul nu mai poate fi prezentat exclusiv ca o demonstrație de forță a Moscovei.
În cazul lui Donald Trump, mecanismul este diferit, dar rezultatul seamănă surprinzător de mult. Dacă Putin își justifică acțiunile printr-o viziune istorică și imperială asupra Rusiei, Trump privește politica externă prin prisma propriei imagini de lider puternic și negociator invincibil.
Evaluări eronate
În ambele situații însă, apare aceeași dificultate de a accepta că adversarii dispun de resurse, capacități și avantaje ce nu pot fi ignorate.
Experiența războiului din Ucraina a demonstrat că superioritatea militară convențională nu garantează victoria.
Utilizarea masivă a dronelor a permis unei țări mai mici să reziste unei armate mult mai puternice.
Aceeași lecție ar fi trebuit să ridice semne de întrebare și în privința ideii că Iranul ar putea fi forțat să capituleze exclusiv prin lovituri aeriene.
Numeroase evaluări strategice realizate de experți americani au arătat, în timpul administrațiilor precedente, că schimbarea regimului de la Teheran nu poate fi obținută doar prin forță militară. În plus, aceleași proiecții avertizau că Iranul dispune de instrumente de represalii cu impact economic global.
Consultarea experților din Departamentul de Stat și CIA și acceptarea concluziilor acestora ar fi necesitat însă, din partea Casei Albe, recunoașterea limitelor puterii americane. Dar Trump tinde să identifice interesele Statelor Unite cu propria sa imagine de lider și să privească relațiile internaționale într-o logică de tip câștig/pierdere.
În acest context, acceptarea avantajelor strategice ale adversarului ar echivala cu recunoașterea unor limite personale, aspect pe care președintele american îl consideră probabil inacceptabil.
De altfel, în sistemele în care liderii ajung să confunde propriile interese și propria imagine cu interesele statului, recunoașterea limitelor devine echivalentă cu recunoașterea slăbiciunii.
În plus, atunci când puterea este construită pe imaginea infailibilității, adevărul începe să fie înlocuit de loialitate, iar liderul american pare înconjurat de consilieri și miniștri mult prea temători sau orbiți ideologic pentru a-i sugera o cale rezonabilă de ieșire din conflict.
Confruntarea sistemelor
Această trăsătură este vizibilă și în percepția pe care atât ultranaționalismul de la Kremlin, cât și MAGA, mișcarea politică creată de Trump, o au despre Europa.
De ani, diverse curente naționaliste descriu continentul drept o civilizație aflată în declin, slăbită de imigrație, multiculturalism și valorile liberale.
Invazia rusă din Ucraina a fost lansată inclusiv pe baza presupunerii că statele occidentale nu vor avea voința politică necesară pentru a susține un conflict prelungit.
Până în prezent, nici această evaluare nu s-a confirmat. În ciuda diferențelor dintre statele membre și a dezbaterilor privind amploarea ajutorului militar, Uniunea Europeană a continuat să sprijine Kievul.
Chiar dacă persistă întrebări legate de capacitatea Europei de a compensa reducerea implicării americane, tendința generală indică o asumare tot mai mare a responsabilităților de securitate pe continentul european.
În esență, confruntarea provocată de războiul din Ucraina depășește dimensiunea strict militară și pune față în față două modele politice diferite: pe de o parte, sistemele autoritare, construite în jurul liderului și al loialității personale și, pe de altă parte, democrațiile liberale, bazate pe pluralism, instituții și competiție politică.
Forța regimurilor autoritare constă adesea în rapiditatea adoptării deciziilor și în concentrarea puterii. Vulnerabilitatea lor apare însă atunci când liderul nu mai poate fi contrazis.
În lipsa unor mecanisme reale de corecție, erorile strategice se amplifică, iar contactul cu realitatea devine tot mai slab.
Democrațiile sunt mai lente și mai zgomotoase, dar dispun de un avantaj esențial - capacitatea de a se adapta și de a-și corecta propriile greșeli.
Și tocmai această rezistență instituțională pare să reprezinte, în prezent, cea mai importantă resursă a Europei și a Occidentului, în confruntarea cu regimurile care își bazează legitimitatea pe mitul liderului infailibil.