Cele 90 de universități din țara noastră, de stat sau private, au înțeles greșit problema digitalizării. Specialiștii spun că fără o investiție de cel puțin cinci milioane de euro nici nu se poate începe acest proces. Cei care cred că introducerea unui sistem informatic doar pentru gestionarea datelor studenților, a notelor și a taxelor, la care se adaugă dotarea precară a câtorva laboratoare înseamnă digitalizare, vor afla în curând că au fost deja excluși din sistemul global de acreditări. Cu alte cuvinte, digitalizarea înseamnă mult mai mult decât s-a reușit până acum în România, iar universitățile care nu au bani pentru aceste investiții se autoelimină.
Importanța digitalizării universităților nu se referă la renunțarea la cele câteva secretare care până acum țineau evidența studenților. Nu investește nimeni cel puțin un milion de euro pentru sistemul integrat de evidență a situației școlare pentru a nu mai plăti salariile secretarelor. Este vorba despre cu totul altceva. Nici măcar posibilitatea de a învăța online nu este ținta principală, deși este clară direcția spre care se îndreaptă deja învățământul: nu va mai fi nevoie de clădiri pentru amfiteatre, săli de curs, laboratoare și campusuri, atunci când oricum se va putea folosi tehnologia pentru a face orice curs sau laborator de la distanță, inclusiv cu holograme și imagini 3D accesabile de către studenți. Deja sunt mari universități din lume care „au furat startul” adevăratului proces de digitalizare, în timp ce instituțiile de învățământ superior din România au rămas mult în urmă. Cei mai mulți rectori au înțeles că trebuie doar să bifeze procesul de digitalizare, prin investiții la prețuri cât mai mici, pentru a face economie la buget. De altfel nici nu există bugete care să le permită universităților să investească cinci milioane de euro inițial, apoi salarii de 3.000-4.000 de euro net lunar pentru un specialist în IT, cu echipe de cel puțin 20 de astfel de angajați doar intern, la care se adaugă alte contracte cu firme specializate în hardware, software, cyber security și multe altele.
O rețea globală de miliarde de dolari
Pe lângă investiția inițială, marile universități din lume investesc în continuare milioane de euro pe an în mentenanță și inovare. „Am fost implicat într-un proiect, 360 alumni.com, prin care universitățile din SUA pot ține legătura cu foștii lor studenți. Au investit milioane de dolari în astfel de aplicații, pentru că business-ul lor de miliarde de dolari anual depinde foarte mult de legătura cu foștii studenți. Depind și de donațiile lor, dar și de recomandările lor pentru viitorii studenți. Adică aceștia sunt o sursă de noi studenți. Toate facultățile investesc deja milioane de dolari doar pentru a menține relația cu foștii lor studenți, îi invită la evenimente, le oferă cursuri de formare continuă. La noi așa ceva nu se întâmplă”, a explicat, pentru Jurnalul, Alexandru Aniței, CEO Cybertech SRL. În timp ce aceste lucruri se întâmplă în SUA, dar și la universitățile mari din vestul Europei, noi deja am pierdut startul, iar decalajul nu poate fi recuperat prea ușor. Nu ne ajută nici legislația, nici nivelul economic din România, iar acesta poate deveni sfârșitul sistemului universitar românesc, pentru că în sistemul global de acreditări nu va mai fi convenabil pentru competitorii foarte puternici din piață să-i accepte pe cei mult mai slabi, pentru a trimite în economia globală specialiști care ar trebui să fie considerați egalii celor instruiți în noul sistem de foarte multe miliarde de dolari sau de euro. Acest lucru e greu de înțeles de cei care administrează universitățile din România, de stat sau particulare. Astfel, rezultatul poate fi unul singur: vor mai exista universități doar în măsura în care vor avea veniturile necesare pentru a investi în această digitalizare, nu doar în secretariat și câteva laboratoare, cu un singur angajat care să aibă grijă de funcționarea sistemului pe întreaga instituție.
Diferențele colosale între investiții
Softurile antiplagiat pe care le-au achiziționat universitățile din România au fost deja investiții considerate mari. „Toate aceste softuri sunt acum în starea lor incipientă. E nevoie și de analiza făcută de factorul uman, după primirea analizei softului. Dar digitalizarea universităților înseamnă mult mai mult. Platformele universităților au funcționat pentru predarea online, în pandemie, dar dotările actuale sunt departe de ce ar trebui să fie. Universitățile nici măcar nu s-au gândit că au nevoie de cyber security. Bugetul unui departament de IT al unei universități trebuie să fie de zeci de mii de euro pe an. În mod normal, o instituție are nevoie de cel puțin 20 de specialiști în IT, doar oamenii care se ocupă de legătura cu alți specialiști care le furnizează softuri și aplicații. Ei fac cel mult mentenanța și licitațiile. E nevoie de specialiști care să le spună universităților ce anume trebuie să achiziționeze, pentru a eficientiza activitatea. În România, un astfel de specialist ar trebui plătit cu cel puțin 4.000 de euro net pe lună, iar cea mai de jos poziție din echipă ar putea avea un salariu de cel puțin 3.000, pentru a se putea lucra cu adevărați specialiști, dispuși să renunțe la poziția dintr-o firmă privată, unde câștigă aceste sume”, mai spune specialistul. Legislația românească nici măcar nu poate accepta acest tip de bugetare pentru instituțiile de stat. Iar discrepanța astfel creată, chiar dacă s-ar putea crea aceste departamente interne, ar fi între IT-iști și profesori, pentru că un profesor universitar câștigă puțin peste 1.000 de euro pe lună, iar un seminarist plătit cu ora poate avea un venit de 1.000-1.500 de lei, mult sub salariile specialiștilor care ar trebui să facă mentenanță pentru sistemul digital.
Laboratoarele viitorului arată cine va rezista pe piață
Dacă departamentele de IT se ocupă de servere, de harduri, de rețele, de softuri, adevărata investiție e în laboratoare. Deja se fac simulări care lasă în urmă învățământul universitar clasic. Noi credem că se poate învăța în continuare scriind pe tablă cu creta, dar nu aceeași viziune o au marile universități din lume, care, de fapt, sunt competitorii celor de la noi, pe piața globală. Iar dacă până acum au rezistat aceste instituții de învățământ superior, fiind și foarte ieftine, dacă au atras circa 30.000 de studenți străini, plătitori de taxe, în viitor nu vor mai accepta marile universități această posibilitate, pentru că nu va mai exista aceeași nevoie de specialiști, iar cei puțini care se vor mai putea forma doar în câteva instituții puternice vor putea lucra de la distanță, în același sistem digitalizat. Nu va mai fi nevoie de milioane de medici, pentru că se vor putea face și intervenții chirurgicale de la distanță. Nu va fi nevoie de medici de familie, pentru că deja se practică telemedicina, iar în alte țări deja există sisteme digitale fără de care medicul nu mai poate stabili nici diagnostic, nici tratament. Următorul pas este introducerea directă a datelor în sistemul digital deja funcțional, deci nevoia de specialiști se va reduce la foarte puțini, care vor putea lucra de la mii de kilometri distanță. Astfel se elimină și nevoia de formare profesională în universități. Mare parte din acest proces de digitalizare deja s-a implementat. Dar nu în România. „Investiția pe care trebuie să o facă o universitate poate fi și de zeci de milioane de euro pe an, pentru a deveni competitivă. Laboratoarele s-au transformat deja, merg pe digitalizare, pe „research & development” (cercetare și dezvoltare), pentru chimie, biologie, anatomie se fac simulări 3D mult mai performante decât tot ce s-a făcut până acum. Un exemplu foarte bun, din perspectiva rezultatelor, este vaccinul. Acum se poate face un vaccin în trei zile. Moderna a scos vaccinul, cu ajutorul noilor tehnologii, într-un weekend. Este o mare realizare. Iar medicii vor putea opera de la distanță de mii de kilometri, cu ajutorul tehnologiei 5G. Vor putea chiar să facă mai multe operații simultan, cu ajutorul tehnologiei”, explică reprezentantul Cybertech.
Nicio șansă pentru cei din afara rețelei internaționale
Cei care cred că măcar o parte din învățământul universitar va rămâne funcțional, chiar și fără digitalizare poate nu au auzit că softurile traduc automat texte, inclusiv din limbi moarte, dar generează automat și rezultate ale cercetărilor sociologice. Chiar și răspunsuri filosofice automate. Deci nici științele socio-umane nu vor mai exista în afara sistemului digital. Mai mult, este foarte posibil ca rezultatele generate de aceste softuri să devină singurele valabile, chiar și în cazul problemelor filosofice sau a analizelor stilistice ale unui text. Practic, va mai putea fi acreditat doar ceea ce va genera un soft creat pentru fiecare problemă. Dar nici acreditări nu se vor mai putea obține, în afara sistemului deja funcțional la nivel global. Astfel, singura soluție rămâne capacitatea de a investi în digitalizare, pentru a mai exista
Până și la o facultate de rang secundar din SUA, investiția în digitalizare e de zeci de milioane de dolari. Fără aceste investiții în digitalizare, universitățile nu vor putea rezista în competiția cu cele care deja au implementat noile sisteme digitale.
Alexandru Aniței, CEO Cybertech SRL
Dacă nu au consultanți pentru a atrage granturi din fonduri europene, elvețiene, norvegiene sau alte posibilități de finanțare, mai e o soluție din mediul privat. Laboratoarele pot fi dotate de firmele interesate să racoleze de acolo studenți.
Alexandru Aniței, CEO Cybertech SRL
Cine se va mai duce la facultate
Dacă cel mai sumbru scenariu se va adeveri, iar marile universități, cu miliarde de dolari investite în digitalizare, le vor elimina pe cele care nu au făcut aceste investiții, în România ar mai putea rezista cel mult trei instituții de învățământ superior, care sunt și acum în topurile internaționale. Dar vor mai avea acces foarte puțini studenți, iar taxele de școlarizare ar putea ajunge la zeci de mii de euro pe an, la fel ca în celelalte state. Fără studenți, se vor închide și acele universități. Ar mai putea funcționa universități tehnice, dacă vor investi în tehnologizarea lor mari companii internaționale. Însă nu vor mai fi de stat și nici cu locuri bugetate sau cu burse de studiu, decât în măsura în care finanțatorii vor dori să le acorde – așa cum deja se întâmplă în sistemul universitar din alte țări.