S-au împlinit, nu cu multă vreme în urmă, cincizeci de ani de la un eveniment care a marcat viața politică a Franței și,cu siguranță, nu numai a sa. Este vorba despre demisia președintelui Charles de Gaulle, comunicată public de Bernard Tricot, secretarul general de la Palatul Elysee, duminică, 27 aprilie 1969:”Încetez să îmi exercit funcția de președinte al Republicii. Această decizie își produce efectele astăzi la prânz”. De fapt, președintele Franței își redactase laconicul mesaj încă de vineri, 25 aprilie, în jurul prânzului, când, în pofida unor pronosticuri optimiste, era deja încredințat că rezultatele referendumului nu îi vor fi favorabile. Mărturisind asta copiilor săi:”Știu că acest referendum este pierdut.O știu cu certitudine”. După aceea, împreună cu soția sa,va pleca la proprietatea de la Boisserie, pentru ca, peste un an, la 9 noiembrie 1970, Charles de Gaulle să decedeze la Colombey les Deux Eglisses.
Este vorba despre referendumul organizat la inițiativa președintelui Charles de Gaulle, al cel de-al cincilea în cursul mandatului său, al căruia obiect îl făceau două chestiuni: 1)reforma administrativă, prin care regiunile Franței dobândeau statut de colectivități teritoriale; și 2) reforma Senatului prin fuzionarea cu Consiliul economic și social și transformarea sa într-un organism consultativ. Anunțată în discursul ținut pe 2 februarie la Quimper, ideea referendumului a stârnit întrebări și neîncredere chiar din partea unor apropiați colaboratori ai săi, precum Romain Gary și Andre Malraux, care au considerat că opțiunea “generalului lor” (apelativ uzual în anturajul de Gaulle) deși viza o soluție viabilă pentru a-și asigura o nouă legitimitate în relația cu francezii, relație foarte serios afectată de valul mișcărilor studențești din mai 1968, ar putea să devină un “gest suicidal”, care să pună punct final mandatului său prezidențial. Nu alta era alternativa avansată de către însuși Charles de Gaulle în ultimului mesaj prezidențial transmis vineri, 25 aprilie , la orele 11, în care își făcea publică ideea ca, în cazul în care proiectele sale de care depinde viitorul Franței vor fi dezavuate de către majoritatea poporului, misiunea sa actuală, de șef al Statului, va deveni imposibilă și că va înceta, deîndată, să își exercite funcțiiile.
Ipoteză care se va adeveri la scurtă vreme de la convocarea referendumului, mai precis atunci când acesta a devenit instrumentul așteptat de către adversarii lui de Gaulle și/sau ai gaullismului “pentru a-și regla conturile cu el”(după cum atât de bine consemnează Alexandre Duval-Stalla în monografia consacrată “istoriei celor două legende:Charles de Gaulle și Andre Malraux”. Ceea ce s-a și întâmplat , coaliția tuturor opozanților reușind să determine votul negativ – 53,97%- al francezilor împotriva celor două proiecte prezidențiale. Situație pronosticată de care Charles de Gaulle însuși era pe deplin conștient, de vreme ce duminică, 20 aprilie, se confesa copiilor săi:”Știu că acest referendum este pierdut”.
Întrebarea care s-a pus, atunci, și cu siguranță se poate pune și acum este următoarea: dacă însuși președintele Charles de Gaulle anticipa eșecul, de ce, totuși, nu a renunțat la ideea de a convoca referendumul? Întrebare căreia , printre alții, i-a dat răspuns și Christine Clerc în eseul “Adieu, la France! Pouquoi de Gaulle este parti”, apărut recent. Răspunsuri asupra cărora Christine Clerc revine într-un amplu interviu acordat cotidianului “Le Figaro”. Interviu din care am ales această observație asupra “resorturilor profunde ale acestei ultime înfrângeri”: “Mai presus de toate, eu cred că el(Charles de Gaulle n.n.) a dorit să știe dacă Franța, care a reales masiv o majoritate gaullistă în iunie 1968, va mai fi dispusă să îl urmeze”.
Nu contest, ideea de a aduce în atenția cititorului român de azi acest eveniment din istoria Franței de acum cincizeci de ani, tocmai acum, când pe agenda publică se află- sau ar fi trebuit să se afle!- subiecte de presantă actualitate va provoca oareșce mirare. Există, însă, un motiv care mă face să reiau subiectul și anume acela că, pe 26 mai anul curent, președintele Klaus Iohannis dorește ca românii să se pronunțe cu Da sau cu Nu în legătură cu două subiecte pe care domnia sa le consideră de o vitală importanță. Motiv pentru care a și purces la convocarea unui referendum exact în ziua în care România își va alege viitorii săi deputați în Parlamentul European.
De aici și întrebarea: ce va face președintele Klaus Iohannis în cazul în care rezultatele referendumului vor vi majoritare cu NU sau dacă acesta va fi invalidat dată fiind rata ridicată a cetățenilor care pur și simplu nu și-au ridicat buletinele de vot? Va urma domnia sa pilda ilustrului președinte al Franței sau, dacă tot a venit vorba despre sora noastră mai mare de gintă latină, își va mai arunca, încă o dată, paltonul ( după caz, sacoul) pe capota mașinii de protocol, așa cum a făcut-o la Paris în prima sa vizită peste hotare ca președinte constituțional ales al României? Întrebare care, să mă ierte #rezistenții de toată mâna, nu este fără rost dacă citim, fără mânie și prejudecată, prognozele instituțiilor specializate privind prezența locuitorilor scumpei noastre patrii la referendum. Constatând,astfel, o semnificativă “ruptură epistemologică”(vorba lui Louis Althousser, alt ilustru francez) între rata de participare a românilor la alegerile europarlamentare și cea la referendum.
Foarte adevărat, chiar dacă președintele Klaus Iohannis ar alege, după o cam foarte posibilă infirmare a “referendumului meu”, soluția demisiei din funcție nu are cum să fie pusă în act, întrucât nu mai sunt decât șase luni până la alegerile prezidențiale. Există, însă, o soluție foarte la îndemână și, mai ales, foarte demnă. Soluție care constă în aceea ca, dacă fiind o foarte posibilă infirmare, prin neprezentare sau prin neparticipare la referendum, a unei inițiative și a unei opțiuni politice și care i-au aparținut personal președintlui Klaus Iohannis, domnia sa să renunțe, de bună voie și nesilit de nimeni, să mai candideze pentru un al doilea mandat.
Cunoaștem,desigur, vorba înțeleptului potrivit căreia “comparaison n*est pas raison “. De aceea și admit că mi se poate obiecta că, în cazul de față, comparație între cele două personaje- Charles de Gaulle și, respectiv Klaus Iohannis- este absolut neavenită, în primul rând dată fiind mai mult decât evidenta diferență de statură dintre ele. De statură politică, evident! Ceea ce, însă, nu schimbă cu nimic datele problemei.
Șerban CIONOFF