“Bat clopote cântând reîntregirea/ Şi sufletul ia foc în clopotari,/ Întâi Decembrie ne e Unirea/ Şi strălucirea României Mari,/ Mihai Viteazul intră-n catedrală/ Şi are harta Daciei în mâini,/ Într-însul Burebista se răscoală,/ Şi-apoi pe vatra lui se nasc români”. Dacă vreţi să simţiţi că inima vă este inimă şi curge sânge românesc în voi, să nu cumva să nu mergeţi o dată la Alba, de 1 Decembrie. Pe bulevarde, coloane de tineri merg scandând: “Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!”. Un ecou te urmăreşte când îţi porţi paşii prin Alba Iulia, miez de Ardeal, este ecoul copitelor armăsarului cu Mihai în şa. Voievodul rostea tunător un crez sfânt al lui şi al fiecărei generaţii: “Moldova, Ardealul şi Ţara Românească, asta-i pohta ce-am pohtit!”. Perechi de îndrăgostiţi se plimbă prin Cetate, au fiecare în mâini câte un steguleţ roşu-galben-albastru. Se roagă de câte un trecător să le facă o poză, “Să ne vedem şi noi, dar şi statuia lui Mihai”. Un grup gălăgios de adolescenţi se plimbă pe tăpşanul cu iarbă al colinei cu ziduri de cetate, unul dintre ei le atrage atenţia că acolo a fost eşafodul blestemat unde au fost zdrobiţi cu roata Horia şi Cloşca. Crişan se spânzurase cu nojiţele, noaptea, în celula cu pereţi uzi. Câteva momente, tinerii vorbăreţi nu mai rostesc nicio silabă. “Şi iar începe clopotul să bată şi sângerează sutele de ani, în osul naţiei se-aude-o roată muşcând din Horea, Cloşca şi Crişan”. În emisiunea mea de la Antena 1, l-am întrebat pe Adrian Păunescu în ce epocă are senzaţia că s-ar simţi mai bine. “Aş vrea să fiu colbul, pământul care s-au prins de bocancii ţăranilor mergând pe lângă căruţe spre Câmpia de la Blaj să voteze Unirea!”. Fantastic strigătul de bucurie al băieţelului îmbujorat de gerul lui decembrie, “Trăiască România Dodoloaţă!”. România dodoloaţă, rotundă ca o inimă, rotundă ca un vis.