“Astăzi e ziua ta...”: Alice Barb

Iniţial a intrat la actorie, la clasa maestrului Dem Rădulescu. “În anul III de fa­cultate domnul profesor Dem Rădulescu mi-a spus: «Tu ar trebui să faci regie!» După ce m-am gândit mult, l-am ascultat…”

Iniţial a intrat la actorie, la clasa maestrului Dem Rădulescu. “În anul III de fa­cultate domnul profesor Dem Rădulescu mi-a spus: «Tu ar trebui să faci regie!» După ce m-am gândit mult, l-am ascultat…”, mărturiseşte apreciata regizoare. Alice Barb a împlinit ieri 45 de ani.

“Îmi plac actorii cu personalitate, chiar dacă uneori este mai delicat să lucrezi cu ei. Îmi plac actorii crea­tivi. Eu cunosc această meserie din interior, fiind şi actriţă. Ştiu că multe idei foarte bune vin din partea actorilor, din lucrul direct cu imaginaţia lor, cu sufletul lor, cu munca lor şi evi­dent cu talentul lor. Mă felicit că am avut curajul să plec de acasă, din provincie, de la Hunedoara, să iau lumea în piept şi să-mi urmăresc visurile. Am plecat la Cluj pentru că visul meu, de pe vremea aceea era să devin muzician. Am început Liceul de Muzică, pian şi canto. A apărut visul de a deveni ac­tri­ţă, am venit la Bucureşti şi l-am îm­plinit. Apoi, a apărut visul de a de­veni regizor, mi l-am împli­nit şi pe acesta. Mai am câteva visuri şi o să merg până la capăt pentru a le împlini. Sunt extrem de în­că­pă­ţâ­na­tă. Ci­neva mi-a spus odată că sunt o vi­să­toare profesionistă. Sigur că sunt şi lucruri de care îmi pare rău că nu le-am împlinit. Principala mustrare este că până la această vârstă, deşi am încercat de mai multe ori, încă nu am reuşit să am o familie. Sunt o mare familistă, cred în pu­terea fami­liei foarte mult şi-mi iubesc familia foarte mult.

Marele meu regret profesional este că spectacolele mele de la Tea­trul Naţional au fost scoase, la ve­ni­rea la conducere a domnului Ca­ra­mitru, fără nici un fel de explicaţie nici pentru mine, nici pentru actorii care jucau în acele piese. Pentru mine este un capitol încheiat. Pentru că am lucrat acolo 10 ani şi mă consider ca regizor, «copil de Naţional», cred că la un moment dat mă voi re­întoarce. Există acolo actori formidabili, pe care îi respect, îi iubesc foarte mult şi cu care îmi doresc să lucrez din nou.

Cred că, din fericire, anii schimbă foarte multe la un om. Atâta vreme cât ne putem schimba înseamnă că suntem vii. Am devenit puţin mai în­ţe­leaptă, mai răbdătoare şi mai con­ci­liantă, dar lucru cel mai im­portant pentru mine este entuziasmul. Nu vreau să renunţ la entuziasm, chiar dacă el pare de domeniul adolescenţei sau al primei tinereţi. Îmi plac foarte mult oamenii en­tu­ziaşti. Cred că ei duc lumea mai de­par­te, sunt frumoşi pentru că trăiesc din plin şi încearcă să vadă partea fru­-moasă a lucrurilor şi să se bucure de tot ceea viaţa le oferă.

Îmi doresc să fiu fericită cu ce am trăit până acum pentru că am trăit intens… şi să trăiesc la fel de intens şi de acum încolo, să fiu să­nă­toasă, să iubesc şi să fiu iubită, să lupt în continuare până îmi voi în­deplini toate visurile, şi nu în ulti­mul rând să îmbătrânesc frumos.”

Regret

“Spectacolele mele de la Teatrul Naţional au fost scoase la venirea la condu­cere a domnului Caramitru, fără nici un fel de explicaţie nici pentru mine, nici pentru actorii care jucau în acele piese. Pentru mine este un capitol încheiat…”

Alice Barb