Este cel dintai roman care a cucerit Everestul, la 17 mai 1995. Dragostea lui se imparte intre familie si inaltimi. Pe munte, gandul ii zboara la cei dragi, acasa aude chemarea muntelui. Alpinistul Constantin Lacatusu a implinit ieri 45 de ani.

"Ai izbutit, continua, n-ai izbutit, continua!"

"In urma cu zece ani, de ziua mea, eram intr-o expeditie in Argentina. Urcasem pe Aconcagua, un alt varf in premiera romaneasca. Am coborat cu victoria realizata exact de ziua mea de nastere. Am sarbatorit cu bere, impreuna cu coechipierul meu, undeva la patru mii si ceva de metri, la cel mai inalt hotel din lume. A fost destul de interesant... Sentimentul pe care-l ai cand faci o escaladare e total opus cu ceea ce simti cand te afli langa familie. Cu familia este placere, este liniste, acolo sus este tensiune, teama ca se va strica vremea, nesiguranta, legata de munte, de natura. Apoi este asteptarea, asteptarea unei zile cu vreme buna. Cand sunt pe munte, gandul imi zboara acasa. Cand sunt acasa, aud chemarea muntelui. Cam tot ce am facut pana acum mi-a dat o mare satisfactie. Si anii in care am lucrat ca geofizician, in conditii foarte grele, si perioada de alpinistica, cand am realizat o serie de performante destul de valoroase pentru alpinismul nostru. Poate cea mai draga performanta este cea din 1992, cand am urcat prima data pentru Romania un varf de peste 8.000 de metri. (n.r. - in Himalaya, Karakorum). Atunci am spart gheata, am depasit un prag, care devenise si psihologic pentru alpinistii nostri. E bine sa fii primul roman, e bine sa fii si primul pamantean. E placut sa fii primul care calca in anumite varfuri deosebit de dificile. Dupa depasirea unor limite de altitudine, cantitativ vorbind, voi incerca ceva mai calitativ, mai tehnic, care sa aduca ceva inedit. Lucru destul de greu de obtinut in ziua de azi. Apoi vreau sa fac ceva acasa, in Carpatii nostri dragi. Mi-am propus sa las ceva in urma mea, un loc de care sa am grija, sa-l mentin asa cum a fost lasat de Dumnezeu. Sunt multumit pentru ca toate acestea merg mana in mana si cu familia, ceea ce nu este prea usor. Sunt mandru ca anul acesta fetita mea a schiat pentru prima data. A fost placut sa-i vad curajul, bucuria si zambetul, dar nu am intentia sa fac din ea o alpinista. Daca ea si-ar dori acest lucru, as lasa-o, dar nu as incuraja-o. Eu am avut o predilectie spre aventura. In anii ’90, in Romania, inca nu erau oameni care sa urce in Himalaya. A fost un climat prielnic pentru mine. Muntele era un refugiu pentru noi si pe plan spiritual. Scapand in libertate, normal ca am plecat fiecare pe unde a apucat si am urcat tot ce s-a putut urca. Am sa continuu atata timp cat voi simti nevoia sa fac asta. Fac din pasiune ceea ce fac. Simt din cand in cand nevoia unei aventuri, a unei expeditii, desi au fost si sacrificii, chiar fizice. Firme si afaceri fac multi, dar sa obtii niste performante acolo sus, niste premiere romanesti si nu numai, nu este la indemana oricui. Este nevoie de daruire si putin noroc si eu am avut. Mi s-a intamplat sa salvez oamni de la moarte. Desi nu am reusit sa urc varful, am plecat de acolo fericit, implinit ca cineva traieste datorita mie. Unul din motourile alpinistilor este: «Ai izbutit, continua, n-ai izbutit, continua!»".