Cine nu-l cunoaste? Cine nu-l stie pe bunicul din "Dumbrava minunata"? Cine nu-i stie rolurile minunate pe care le-a interpretat de-a lungul vietii sale deloc obisnuite? Pe Ernest Maftei l-a adus Dumnezeu pe acest pamant pe o ninsoare grozava acum 86 de ani.

"Descult pe drumuri de jar..."

"Fiecare an care s-a adaugat vietii mele il socotesc ca pe un act firesc al trecerii timpului, dar si ca pe o provocare in dorinta de a fi util societatii. Anul acesta, ziua mea, intamplator, inseamna munca, adica o voi serba filmand pentru «Ferma» (n.r. - emisiunea difuzata de TVR «pentru actuali si viitori tineri fermieri»). Seara, acasa, voi inchina un pahar cu vin rosu impreuna cu prietenii mei de suflet. Pentru mine, singura zi speciala de nastere este 6 martie 1920. Dupa spusele parintilor mei, ziua aceea incepuse calda si luminoasa, drept pentru care tata a pornit la camp sa are, dar, dupa-amiaza, vremea, in capriciile ei, a adus o ninsoare extraordinara, obligandu-l sa se intoarca acasa. Odata ajuns, bucuria i-a fost imensa. Se nascuse Ernest Maftei, adica eu. N-as putea sa spun ce anume regret sau daca regret ceva in viata si cariera mea, si asta pentru ca niciodata nu se poate realiza tot ce-si propune omul. Sunt actor de teatru si film, epigramist (sunt prezent in «Enciclopedia epigramistilor romani» a lui Giusepe Navara cu epigrama «Intelepciune» - «Invatam de mii de ani/ Si tot nu luam aminte,/ Prostul plange dupa bani/ Si desteptul dupa minte»/, drama-turg (am scris si s-a jucat piesa de teatru «Razesii lui Bogdan», 1958), aproape poet (in 1994 mi-a aparut placheta de versuri «Autografe») si totusi consider ca nu am facut destul, asa cum spun in propriul epitaf: «Am fost un punct nedefinit,/ Cu ifose de Univers,/ Pe-acest Rotund m-am ratacit/ Intr-un vartej greu de-nteles./ Abia am poposit, lasand o urma de nimic/ In praful invechit,/ C-am si plecat de unde am venit». Evident, o data cu trecerea anilor, omul capata o alta perceptie asupra vietii si scurgerii timpului. Este un fenomen firesc. Sfatul cel mai pretios si de capatai pe care l-am primit si l-am urmat toata viata a fost acela al tatalui meu, de a evita uratul in calea mea si de a urma iubirea si frumosul. Nimic nu ma amuza mai mult si nu ma si infurie mai tare decat prostia lustruita. Daca ar fi sa ma definesc ca om, as spune asa: «Eu vin de departe, de demult,/ Descult pe drumuri de jar,/ Abia ca mai pot sa ascult/ Cum sfaraie zgura ce-o duc in desaga,/ Povara intreaga isi cata altar»." (Loreta Popa)