"Astazi e ziua ta..." - Floriana Jucan

Jurnalista Floriana Jucan implineste maine 30 de ani.

"Tot ce sunt ii datorez mamei mele si lui Dumnezeu"

"30 de ani au trecut de atunci peste chipul mamei mele si inca pastreaza privirea fericita pe care a avut-o in clipa in care infirmiera m-a asezat in bratele ei. Iar Dumnezeu, din clipa aceea, ma tot urmeaza, merge in spatele meu, fara ca eu sa inteleg de ce n-o ia El inainte?! Asa s-ar cadea, nu?! Si intr-o aramaica pe care eu ma mir cum de-o-nteleg, Imi explica de ce e mereu un pas in urma mea: pentru a vedea daca ma descurc singura prin lume si pentru a repara ceea ce ignoranta mea si mersul meu impleticit pe strazile omenirii gresesc. Cati oare dintre cei ce citesc aceste randuri sau dintre cei care nu le citesc au sentimentul acesta de profunda supraveghere divina?! Tot ceea ce sunt ii datorez mamei mele si lui Dumnezeu. Nu-mi fac bilanturi pentru ca, spre deosebire de Pitagora, nu gasesc nici o muzica, nici o poezie in numere, in matematici, in tabele care cuantifica ce-am facut bine sau ce-am facut rau. Stiu doar ca sunt un om curajos nu numai de cand am inceput eu insami sa-mi constientizez curajul, ci inca de pe vremea cand altii, mai maturi, imi alegeau destinul. Cea mai mare isprava a unui om este sa-si dea siesi un destin, scria pe peretele de dincolo de-o "usa interzisa" un scriitor contemporan. Am facut eu o astfel de isprava?! Dar nu sunt eu oare cea mai subiectiva dintre instantele care pot judeca aceasta speta?! Ceea ce stiu cu certitudine (dincolo de faptul ca nu stiu nimic) sunt interogatiile pe care mi le adresez in fiecare secunda a vietii mele. Dar cine sa-mi raspunda daca sunt pe drumul cel bun care duce la Dumnezeu?! Si de ce mai vreau eu s-ajung la El cand ii simt respiratia in ceafa, ii simt mana deasupra capului nu ca pe-o sabie, ci ca pe-o lumina, ca pe-o lampa care-mi arata pe unde sa pasesc?! Intr-o camera hexagonala sunt toate angoasele mele, toate tristetile, toate disperarile, implinirile, clipele efemere de fericire (caci acestea sunt cele mai trecatoare), toata revolta mea fata de un tata despre care Sartre imi spunea de dincolo de jaloanele existentialismului sau ca nu e nici macar o umbra, nici macar o privire: am trait o vreme amandoi; el si cu mine, pe acest pamant, asta e tot! Toata speranta mea ca ma voi izbavi de-a mai astepta placeri lumesti oferite de un barbat pe care inca il mai simt necesar inimii mele. Tin usile inchise, stau cu storurile trase tocmai pentru ca vreau sa ma pedepsesc, in fata prea multor cuvinte carora le-am dat lumina afirmarii in public si care m-au spanzurat in piata publica, fara sa-mi dea finalul letal. Au trecut 30 de ani peste mine si in aceasta zi, cand ar trebui sa fac petreceri cu lautari al caror zgomot mi-ar acoperi tacerile, simt acut sentimentul unei dimensiuni mizantropice care ma trimite acolo unde cred, de fapt, ca mi-e locul: Ingenuncheata in fata lui Dumnezeu. Pentru a-I multumi."