"Am ales, aproape întotdeauna, toiagul Speranţei"
Era greu să fii reporter în acele vremuri pentru că "îţi trebuia în primul rând o rezistenţă fizică, fără exagerare. Uneori schimbam un tren cu altul, scriam şi când mergeam pe teren, când ni se spunea: «Să vii cu reportajul scris că intră pentru a doua zi». Şi dădeai reportajul. Temele cele mai îndrăgite erau cele care îmi dădeau posibilitatea să ajung cumva la sufletul omului. Şi lucrul acesta este foarte greu. Să ştiţi că unul dintre obstacolele teribile ale acestei meserii este să reuşeşti să comunici cu omul, să reuşeşti să depăşeşti o barieră. Fiecare avem. Cum vedem pe cineva, eu cred că din start îl vedem un intrus şi atunci trebuie să depăşeşti lucrul ăsta. Acesta este examenul după părerea mea. În meseria aceasta scrii despre oameni şi ca să scrii despre oameni trebuie să-i obligi să ridice un pic perdeaua, să vezi dincolo de draperie, să vezi ceva, să afli ceva. Plăcerea, şansa imensă de a sta de vorbă cu mii şi mii de oameni datorită profesiei, de a cunoaşte mii de întâmplări, acesta este materialul pe care îl aşez acolo, în cărţile mele. Dacă am strigat, vreodată, spre cele patru zări: «Nu fugi ziua mea frumoasă?» Da, nu m-a ocolit această nepreţuită şansă. Într-o viaţă de opt decenii poţi avea parte şi de miracole. Momente de tandră gingăşie, clipe de graţie, de succes. Ori de nechemate cruzimi. Atâţia ani înmănunchiaţi la un loc răsădesc multe, felurite repere. Bucurii inocente, omeneşti. Munţi de îndoieli, incertitudini. Priveliştea unică a firului de iarbă, dezmierdat de adierea vântului. Duritatea îngenuncherii, a eşecului. Perfidia trădării. Fidelitatea celor dragi. Duioase melancolii. Nepereche prietenii. Devastatoare disperări. Adaug la cele amintite până aici «grenada» amorsată şi ascunsă în trup. Programată să detoneze când i-o veni sorocul. Mai presus de toate astea am ales, aproape întotdeauna, toiagul Speranţei. Fără de care nici un drum nu poate fi străbătut până la capăt. Se înserează şi vin din urmă nesfârşite anotimpuri. Care aşteaptă să fie înnobilate cu ceea ce lăsăm în urma noastră. Să ne bucurăm atât cât ne este dat. Dezamăgirile mă fac să zâmbesc, pentru că a le învinge presupune verticalitate. Viaţa este un şir neîntrerupt de încercări, dar şi de bucurii şi trebuie să treci peste multe, inclusiv peste momentele tragice pe care le trăieşti. Să treci şi să mergi mai departe. Nu se poate altfel. Pentru mine, scrisul a fost întotdeauna un refugiu. Mai mult decât prostia nu mă înfurie nimic. Mă deranjează şi lipsa de respect, din ce în ce mai frecventă, uneori chiar între oameni de aceeaşi vârstă. Ce văd în jur mă inspiră. Mă bucur că am încă o memorie destul de bună".
Citește pe Antena3.ro