Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Remarcabilul poet Lucian Avramescu, director AM Press, împlineşte mâine 62 de ani. La mulţi ani!
"Ziua de naştere e, fireşte, cea în care mama personală, fără să te întrebe dacă ai chef, te aduce, umed, nedumerit şi orăcăitor, pe lume. Ea se întâmplă o singură dată. De ce atunci tevatura asta a aniversărilor? Ce, te naşti anual? Mie îmi aminteşte că la 14 august viaţa mea şi-a început cursul, colega Ramona Vintilă de la Jurnalul Naţional, care îmi trimite anual întrebări drăguţe şi politicoase, şi Uniunea Scriitorilor care-mi expediază, pe un plic din ce în ce mai ieftin, ca tuturor membrilor ei cotizanţi, o felicitare formală. Mai primesc nişte telefoane de la prieteni care mă au trecut în agendă, iar copiii, nu toţi, că au şi ei treburile lor, se simt obligaţi să-mi organizeze o sindrofie.
Ramona îmi sugerează să răspund unor întrebări legate de viaţa mea de scriitor, dar parcă-mi vine să vorbesc despre viaţa mea pur şi simplu. Despre viitor? De la o vreme, viitorul începe să fie ieri. Trecutul, da, îţi vine să-i faci contabilitatea de fericiri şi junghiuri, niciodată anticipabile. La 18 ani am suferit şocul cumplit de a afla că sunt declarat matur, calificare pe care firea mea o refuza. Mi-a intrat apoi în cap că la 27 de ani voi muri. M-am obişnuit cu ideea pe care o tratam chiar cu umor. Mor şi gata. Nu prea ştiam cum se va petrece, dar aveam certitudinea că destinul aşa hotărâse. M-am mirat că la sfârşitul acelui an încă respiram. Poate altă dată. De atunci n-am mai cochetat, mai ales literar, cu hapsâna care ne pupă într-o zi, furându-ne respiraţia. A murit tata când aveam 25 de ani, iar el 49, mi-au murit unul câte unul bunicii, şi dintr-o parte, şi din cealaltă, ultima, mama. Fiecare mi-a adăugat o lumânare în mănunchiul pe care-l aprind, când am prilejul, la câte o biserică sau mănăstire.
Aveam aproape 5 ani şi mă aflam, în premieră, în Bucureşti. Am copilărit la Sângeru. Casa în care m-am născut, străjuită de câţiva brazi, se prelungea cu o superbă livadă de meri până-n albia unui pârâu. Pădurile mi-au fost mereu aproape, ca şi vietăţile lor cu care am legat netrădate prietenii. Oraşul m-a înspăimântat. Clădiri uriaşe, lume multă şi agitată, maşini şi tramvaie care uruiau asurzitor. Mama, absolventă a şcolii normale, îşi dădea nişte examene ca studentă la Litere şi s-a gândit să-mi îndulcească sălbăticia luându-mă la Bucureşti. Să văd şi altă lume. Eram vegheat de străbunica, ţărancă de 59 de ani (o avusese pe bunica la 18 ani, bunica pe mama la 18 şi mama pe mine aşişderi).
Îmi amintesc scena perfect. Ne aflam pe Magheru, cam pe unde e Lido (informaţia am aflat-o mai târziu), într-un refugiu din mijlocul bulevardului, aşteptând tramvaiul. L-am văzut venind, direct spre noi, ca o fiară turbată. M-am smuls din mâna bătrânei şi am ţâşnit printre maşini spre trotuarul pe care-l vedeam salvator. Primul tramvai nu m-a lovit. Lângă trotuar era însă o altă linie, iar acolo venea în viteză un alt monstru. M-am răsucit, am lunecat între şine, vatmanul a frânat, scoţând scântei din uriaşa lui maşinărie, trecând câţiva metri dincolo de mine. Numai că eu, cu un inexplicabil reflex, m-am dat peste cap şi am rămas ghemuit lângă linia morţii. Auzeam ţipete, cei de pe trotuar mă credeau sub tramvai, făcut chiseliţă, lumea s-a îmbulzit în jurul meu. Găsind-o vinovată, o înjurau cu sârg pe străbunica.
Cineva mi-a ars o palmă, iar vatmanul m-a pupat. Am mai scăpat, milimetric, de moarte în câteva împrejurări. Dacă, mă gândesc azi zâmbind, îşi făcea treaba acel tramvai, îşi mai amintea cineva de mine? Toţi cei care m-au ştiut la 4 ani şi ceva sunt sub lespezi, iar Uniunea Scriitorilor economisea un plic."
Citește pe Antena3.ro
