Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
El nu urmează niciodată rețetele muzicii de consum și nu face compromisuri pentru aplauze rapide. Refuză să devină un produs al industriei. Tempo rapid pentru spectacole comerciale? Nu. Interpretări standardizate, făcute să încapă pe disc? Nici atât. Pentru el, fiecare sunet trebuie găsit, nu reprodus. În universul lui, fiecare gest muzical e o declarație de independență – o mică rebeliune împotriva uniformității.
Nonconformismul lui aproape matematic își trage seva din filosofie, experiență și disciplină. Asemenea lui Cobain, Celibidache râde – discret, dar tăios – de uniformitatea mediului muzical. Standardizarea nu produce artă, ci zgomot ambalat frumos. Mediocritate! A fi diferit nu e un moft; e singura condiție a autenticității. Și în această categorie poate fi inclus încă un Serge: Gainsbourg.
Celibidache vede în reproducerea pe disc nu un progres, ci un început de declin. Prin filtrul tehnologiei – pe care o consideră o formă de nivelare în jos – marile filarmonici ajung să cânte în săli pe jumătate goale. Asta îl face să rostească fără ezitare cuvântul „criză”.
Nu e un capriciu de artist dificil; e un diagnostic precis: când aceeași sumă de bani cumpără un conținut mai slab decât înainte, e inflație. Potrivit acestei logici, inflația înghite productivitatea artistică.
În aceeași paradigmă se înscrie și presa tipărită. Oscar Wilde afirma că literatura e necitită, iar presa – de necitit. Ironia marelui scriitor irlandez, înmormântat la Père-Lachaise, pare confirmată de uniformizarea actuală.
Presa începe să moară când se desprinde de public, precum muzica. Când nu se mai raportează la exemplarele vândute la tarabă și se lipește de publicitate. Când decide că e mai profitabil să trăiască din reclame decât din abonamente.
Lui Eminescu, care producea literatură și articole de ziar, probabil i-ar fi ridicat o sprânceană cinismul lui Wilde. Toulouse-Lautrec, cu afișele lui, ar contrazice la rândul său ideea: cultura, presa, afișul – toate vin din nevoia de comunicare.
Astăzi însă, muzica de concert și presa scrisă joacă în aceeași ligă a supraviețuirii. Dacă ar introduce emoticoane și GIF-uri în articole, unele publicații ar redeveni rentabile. Trist, dar adevărat: textele riscă să semene mai mult cu conversațiile de pe rețelele sociale decât cu jurnalismul propriu-zis. E de salutat zicerea lui Umberto Eco: „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la birt, după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel.”
Dar David Bowie intuiește direcția și nu protestează. Face ceea ce fac vizionarii: își structurează viitorul ca pe un activ financiar. În 1997 lansează „Bowie Bonds”, primele obligațiuni garantate prin drepturile de autor ale unui artist.
Practic, securitizează cash flow-ul din 25 de albume – de la Hunky Dory la Let’s Dance. Bowie transformă creativitatea în instrument financiar, perfect ca metaforă în logica lui Merton și Scholes: vinde un derivat pe propria artă. „Arta mea are valoare. Timpul, nu”, pare să transmită el. Satyajit Das zâmbește în fundal: securitizarea ca poezie aplicată – incertitudinea convertită în lichiditate.
Totul funcționează impecabil până când tehnologia intră în scenă, cu ironia ei rece: pirateria digitală, MP3-ul, Napster. Șocuri tehnologice care par Lebede Negre, chiar dacă nu respectă întocmai definiția lui Taleb. Moody’s retrogradează obligațiunile Bowie în 2004. Investitorii își recuperează banii, dar mirajul eternității se evaporă. Arta nu mai generează cash flow, ci nostalgie.
Celibidache nu mai e din 1996. Cobain lipsește și el. Gainsbourg pleacă și mai repede. Eco, la rândul său, e absent. Iar Bowie… la fel. Deși apucă să arate că, într-o lume care se volatilizează din oră în oră, libertatea nu vine din rebeliune, ci din cash flow.
Presa, memorialistica și istoria rămân să decidă cine va fi pus mai sus: Celibidache, Cobain, Gainsbourg, Eco sau Bowie – cinci feluri de a sfida uniformitatea și de a rămâne irepetabili.
Într-o lume care caută să-i facă pe toți egali prin uniformizare, prostirea colectivă devine regulă. Exact instrumentul pe care societățile comuniste îl foloseau cu atâta bucurie și pe care, astăzi, se sprijină inflatarea socială.
Citește pe Antena3.ro
