Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Unul dintre cei mai importanti scriitori contemporani, Nicolae Breban implineste astazi 78 de ani. Jurnalul National ii ureaza "La multi ani!"
"Am trait, in lunga mea cariera, vremuri mai dificile. Chiar si pentru un creator, un pasionat al scrisului. E adevarat ca parca niciodata, in lungul si dramaticul secol pe care-l parasim, situatia creatorului de arta si cultura, in Romania, in sfarsit democratica - ma rog, sau pe cale de a fi ! - nu a fost mai problematica. Mai ingrata. Ca si atentia pe care o acorda cei ce conduc efectiv administratia nationala zonelor altadata majore ale vietii comunitatii noastre, biserica, cultura, scoala! O singura valoare se pare ca ocupa azi spiritele de orice varsta, asa zisul «pragmatism», deci banul si influenta imediata in parghiile puterii. Modele au devenit si ele penibil de fruste, cei care conduc emisiuni de televiziune cu un raiting apreciat de firmele mari comerciale, futbolistii angajati la marile cluburi straine sau unii bancheri la care sute de mii de cetateni, salariati la stat sau la privat se descopera prizoneri peste noapte a unor credite generos distribuite unor insi care, timp de vreo jumatate de secol de comunism, nu au avut posibilitatea de se confrunta cu sistemele bancare occidentale. Asa zis cinice, interesate in primul rand de profit.
Eu, in aceasta perioada de de sarroi, cum zic francezii, de zapaceala generala, fac ce am facut mereu in perioade asa-zis dificile: ma aplec asupra miilor de pagini in care va trebui sa se oglindeasca o actiune complexa si expresiva, numita roman, dedicata fiintei si istoriei pe care o traverseaza. Un roman ce poarta titlul provizoriu «Frica» si la a carui aparitie sper sa nu patesc ce mi se intampla cu splendida colectiepurtand faimoasa titulatura de B.P.T., careia i-am cedat cel mai celebrusi mai vandabil roman al meu, «Bunavestire» si care, spre nedumerirea mea, intarzie, dupa o jumatate de an, sa-mi verse drepturile mele de autor, instituite de sus-numita colectie. Eu sunt un scriitor profesionist si cer sa mi se respecte nu numai drepturile muncii mele, dar si cel datorat persoanei.
Despre mine, autorul care sunt si care, vrand-nevrand a ajuns ceea ce se cheama o «celebritate», sunt putine lucruri care nu se stiu.
Evident, dupa o atat de lunga si de «zgomotoasa» cariera, lucrurile adevarate se amesteca cu cele false, pe jumatate inventate sau false de-a dreptul dar nu mai sunt atat de naiv ca in tineretile mele sa cred ca gloria sau renumele se compun numai din «adevaruri» sau calme si oneste judecati de valoare. Ba, in ultima vreme, vrand probabil sa-mi readuca numele si cariera in centrul zgomotos al mass-mediei, Consiliul CNSAS m-a acuzat de a fi fost «colaborator al securitatii», stire nesanctionata de justitie, dar iute aruncata in puhoiul mediatic, in care, se stie, colcaie nu putine spirite frustrate, purtand in germene resentimentele comuniste fata de creatorii de inalt nivel din stiinta si arta. Eu care sunt probabil unul dintre foarte putinii scritori romani care, in lungile decenii comuniste, nu am oferit securitatii nici un rand scris de mana mea. Cel mai atacat scriitor sub Ceausescu, ca si Goma, desi din alte pricini, scos din manuale scolare si din biblioteci, vreo doua decenii fara un venit fix, trec azi in ochii unor moralisti, viteji dupa razboi, drept «agent de influenta». Da, daca vreti, am fost un «agent de influenta» al unor influente de inalt si radical nivel in romanul european si romanesc, influente ce poarta numele unui Dostoievski si Nietzsche. Si asta inca de la primele mele romane, de la «In absenta stapanilor» si «Animale bolnave» cand cei doi colosi ideatici si literari ai Europei treceau nu numai in lumea comunista drept «retrograzi» sau «facistoizi», dar nici docta lume universitara nu se ocupa de ei, in exgezele ei. Cum o face azi, uneori in exces si fara o prea mare pertinenta, adesea.
Intr-un moment in care apartenenta la un sol national, dar si notiunea de natiune si derivatele sale sunt interpretata in fel si chip, netrecandu-se de hotarul comunist si de abuzurile istorice si lingvistice comise de vechii propagandisti ai internationalismului proletar, eu ma declar ferm, mandru si solidar cu comunitatea de limba si istorie in care m-am nascut - desi, dupa moda oportunistica de azi mi-ar fi, sa zicem, mai la indemana de a ma declara cetatean al unei mari culturi si civilizatii, cum e cea germana, mama mea fiind de origine germana, eu insumi cetatean al R.F. a Germaniei din 1972, din «primul meu exil». Constat acum ca intoarcerea mea definitiva in Martie '90 din Apus, din Franta unde publicam carti la o insemnata editura si unde, la Paris, lucra si sotia mea, Cristina, in zona prestigioasa a artelor plastice s-a soldat cu o impresionanta «cantitate» de titluri publicate sub numele meu, indiferent ca e vorba de romane, eseuri voluminoase, memorii, teatru, chiar si lirica. Un semn al destinului, fara indoiala, faptul ca revenirea pe solul natal, al «brebanilor», maramureseni de felul lor, preoti umili si mandri, de tara, creatori de constiinte dar si de biserici, a fost una inspirata. Fecunda la cel mai inalt nivel si sustin, alaturi de mai prestigiosii mei inaintasi, un Iorga sau G. Calinescu, ca arta si literatura nationala, desi fara un trecut atat de glorios si de bogat ca al mandrelor natii apusene, este una majora. Vadind chiar si sub vremuri apasatoare, de «restriste» si poate mai ales atunci, o vigoare si un patos profesional care nu pot sa treaca neoservate de altii. Sau de generatiile care vin.
Ma felicit, daca vreti, pentru alegerea, inca precoce a carierei de literat, de romancier, in speta, fascinat de romanele, puzderii, romanesti si straine, citite de-a-valma, inca din pubertate, cu o lacomie care a fost primul si singurul meu semn de talent. A urmat apoi o lunga tinerete labirintica, plina de frustrari sociale si scolaresti, purtat si izbit de valurile brutalului stalinism romanesc al anilor cincizeci, pe care acum, la senectute, indraznesc, cu o satisfactie si o uimire pe care nu mi le explic prea bine, sa-l prind in chenarele unei trilogii romanesti, dintre care a si aparut primul volum, in toamna aceasta, «Singura cale» la editura Contemporanul. Ce-mi reprosez? O excesivitate in gesturi si limbaj, faptul ca am acceptat, in anii saizeci, dorind o revista pentru generatia mea literara, sa ma las antrenat in faldurile nu totdeauna prea curate ale politicii, in primii ani ai echipei lui Ceausescu, cand Romania comunista, imitand unele state vecine din Nord, supuse ca si noi cizmei moscovite, parea a se strecura printre blocurile mari politice, cedand partial din fervoarea si brutalitatea stalinista. O anume nerabdare in situatiile grave cand se cere calm existential, ce curge probabil din temperamentul meu, sangvino-coleric, nerabdare si superficialitate fata de unele aspecte esentiale ale existentei umane, fata de cei din jurul meu, Mama, in primul rand, stalpul vietii mele, fata de prieteni si de cei apropiati, fata de natura, de animalele blande din jur, uneori chiar si fata de istorie. Nu, nu mi-am platit, nici pe departe toate datoriile pe care le am fata de cei care m-au ajutat, chiar si fata de cei care nu au raspuns la fel de categoric, de intempestiv la opiniile si schimbarile mele de decizii. Fata de cei care m-au inteles sau au dovedit rabdare in toata nebunia si fervoarea mea creatoare, care nu de putine ori lua formele, daca nu ale unei psihoze, oricum, ale unei manii disgratioase si egocentrice la extrem. Voi pleca din aceasta existenta, pentru a deveni putin patetic, incarcat nu de pacate si nici de regrete, ci de datorii. De pariuri pierdute, de neimplinirea cuvantului dat unor insi increzatori in mine, de faptul de a fi trecut cu o de neimaginat nepasare pe langa figuri si idei splendide, ce s-au pierdut langa conturul meu rece, de carne, ce parea viu si intelegator. Da, as fi vrut sa fiu un sfant si, dupa cum se vede, sunt departe de a ma fi apropiat de aceasta stare spirituala, iata una dintre ratarile mele certe. Eu, care decenii la rand, ca si azi, m-am temut de ratare, chiar si in momentele de aparenta izbanda; un semn, daca vreti, de aroganta dar si de incertitudine in calea aleasa de mine, odata pentru totdeauna.
E greu de prevazut ce se va intampla, in turbionul schimbarilor violente, nu numai cele sociale dar si de mentalitate pe care iata, le suferim, le traversam. Anul mortii, al unui creator oricat de cunoscut, de celebru, este cu adevarat o vama, o granita aspra, un moment, cel mai adesea, de a aluneca in uitare sau in studii citite doar de unii specialisti. Eu am ambitionat, de la primele romane, nu sa public «capodopere», ci o «opera». Dupa exemplul marilor mele modele, germane, mai ales, dupa figurile de prova ale unui Goethe sau Th.Mann. Iar singura sansa ca raftul greoi al cartilor mele sa nu se prabuseasca ar fi ca generatiile ce vin sa se arate interesate nu atat de personajele sau picturile, atmosfera, nici macar dialogurile sau «ideile» cartilor mele, ci de acea tema obsesiva, cum o numesc din tinerete si pe care am descoperit-o apoi la unii mari maestri, precum Dostoievski, Hegel sau Nietzsche: relatia dintre stapan si sluga, dintre calau si victima, dintre maestru si discipol. Odata aceasta tema descoperita, absolut intuitiv, in jurul ei s-au aglomerat cu o fervoare ce ma uimeste si azi, megatone de realitate; facand-o, sper, credibila, deci reala. Interesanta, in sensul adanc al acestui cuvant, necesara, adica.
Inca odata noroc comunitatii de limba, de istorie si de credinta in care m-am nascut si in care traim cu totii, cei ce ne numim Romani. Si, mai ales, sa avem rabdarea si cat de cat intelepciunea de a sti ce sa facem cu acest rar noroc de destin, invatand in cele din urma din erorile ce s-au nascut din precipitarea, aroganta si imaturitatea celor care ne-au condus dupa Revolutie. Sa aflam inca o data, ascultand «dulcea limba a altor vremi», ca soarta noastra, a omului singuratec, dar si a natiunii se poate zidi numai dinlauntru. Si pentru aceasta, se stie, e nevoie de credinta, un cuvant larg, generos, care nu se refera numai la ritualul si misterele bisericii, oricare ar fi aceasta, ci ii separa definitiv pe cei care stiu sa pretuiasca existenta si sa se bucure de ea, impreuna cu cei apropiati, cu vecinii, buni si «rai». Dar si capabili de a-i intampina pe straini, intre care, nu rareori, se ascunde un viitor si rar prieten. Asa sa ne ajute Cel de Sus."
Citește pe Antena3.ro
