"Astazi e ziua ta..." - Octavian Paler implineste 68 de ani

TIMPUL...
"Daca aflati vreo reteta de dat timpul inapoi va rog sa mi-o comunicati. As renunta cu placere la minciuna intelepciunii de la batranete. Mai ales ca eu nu consider intelepciunea o virtute"

"Povestesc in ultima mea carte ca la 18 ani m-am dus cu alti baieti intr-un loc periculos din Muntii Fagaras, unde, pe un perete aproape vertical, sub care se casca o prapastie, se gaseau exemplare neobisnuit de mari de floarea-reginei. La un moment dat, coltul de stanca - singurul - de care ma sprijinisem cu un picior s-a rupt si ma tineam doar de un smoc de iarba. Auzeam cum se rupea fir dupa fir. Un an "in plus" inseamna pentru mine, acum, un fir "in minus". Nu mi-am sarbatorit ziua de nastere niciodata. Si m-am obisnuit cu aceasta "traditie", care a avut si partea ei buna. M-a scutit de euforii false si de un rol pe care nu stiu sa-l joc. Acela de personaj central intr-o "festivitate". La 25 de ani nu descoperisem decat formele placute sau superficiale ale trecerii timpului. Acum s-a schimbat. Altadata eram mai preocupat de ceea ce asteptam. Acum sunt mai preocupat de esecuri. Dar imi place sa cred ca nu exista esecuri mediocre decat daca provin din iluzii mediocre. Abia acum inteleg cuvantul "ireparabil" din cunoscutul vers al lui Vergiliu "Fugit irreparabile tempus". Vara anului 2000 a fost pentru mine foarte dificila. Iesisem dintr-un infarct si ma temeam ca va trebui sa ma operez. La 2 iulie priveam otetarii de dincolo de zidul curtii mele. Lumina ii facea aproape negri sub cerul albit de seceta. Niciodata n-am iubit mai intens (adica mai dureros) viata. In ziua aceea m-am lamurit definitiv ca nu voi avea niciodata taria stoicilor. Stiu ca, vorba Eclesiastului, totul e desertaciune, dar "desertaciunea" aceasta, mai ales vara, cand e incendiata de soare, nu are cum sa-mi fie indiferenta. Mi se pare ca sensul vietii e chiar viata. Ma tem ca sunt o natura bovarica. Imi doresc sa fiu sanatos, mai intai. Pana acum, zeii au fost indulgenti cu mine. Sper sa nu-si schimbe parerea. Nu ma plang de trecerea timpului. Nu m-as putea ridica la uluitoarea performanta a lui Cato cel Batran, care a inceput sa invete greceste la 80 de ani (ceea ce ar insemna ca eu mai pot amana doi ani studiul unei limbi noi), dar mai am multe de citit in limbile pe care le cunosc. Un an in plus ma face melancolic. Incerc sa ma gandesc numai la cartea la care lucrez acum, "Diversiuni si calomnii mitologice". In ea trebuie sa ma imaginez tanar pentru a intelege de ce s-a sinucis Narcis si sa ma accept ca batran pentru a intelege de ce a plecat la drum Don Quijote."