Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fiecare student este unic şi trebuie tratat, din punct de vedere artistic şi uman, cu dreptate, severitate, dar şi cu indulgenţă. Severitatea cu care îşi trata studenţii regizorul şi dascălul Sanda Manu e legendară, însă dincolo de ea descoperi respect şi iubire pentru cei pe care i-a pregătit patru ani, 16 ore pe zi, patru zile pe săptămână. “Şcoala este a studenţilor, nu a profesorilor”. Cuvintele acestea, rostite de profesorul George Dem. Loghin, i-au rămas în suflet şi pe frunte ca fiind esenţa profesiei de dascăl. Sanda Manu s-a născut în anul 1933, tatăl său fiind unul dintre cei mai apreciaţi şi iubiţi actori ai României, Ion Manu. A fost căsătorită cu un alt mare actor, Ştefan Tapalagă. Sanda Manu îşi sărbătoreşte ziua de naştere, iar Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
“Când îl faci pe celălalt fericit e dumnezeiască această profesie”
“Am un fel de crispare în faţa publicităţii, adică nu-mi place şi de aceea nici nu găsiţi foarte multe lucruri despre mine şi aşa este bine. Eu cred că profesia noastră este a prezentului şi nu a trecutului. Anul acesta am trecut printr-o ruptură teribilă, adică m-am mutat. O experienţă foarte importantă la 80 de ani, cu bune şi cu rele. Trebuie să vă reamintesc faptul că profesia mea este cea de regizor, iar a fi dascăl este ceva ce nu aş fi vrut deloc să fac, dar aşa a fost întâmplarea. Când am absolvit am rămas preparator în şcoală şi din momentul acela nu am plecat decât în clipa în care am încetat să lucrez, acum trei ani. La şcoală, nu şi la teatru. Nu ştiu, mi-a plăcut mie profesia, profesia m-a plăcut pe mine, dar a fost o mare iubire, care s-a dezvoltat şi cred că a fost până la urmă misiunea pe care mi-a dat-o viaţa. De fapt, profesia mea e teatrul, în principal actorul în teatru, pentru că mi se pare că el este elementul esenţial peste toate celelalte profesiuni, abilităţi, care se folosesc, inclusiv regia. Se poate fără regie, se poate fără text uneori, dar trebuie o făptură umană care să menţină atenţia unui public şi să-i dăruiască acestuia o idee în primul rând. Este o bucurie să aud foştii studenţi vorbind despre mine pentru că am fost un profesor foarte sever. Mi-am dat seama că baza acestei activităţi este iubirea şi respectul pentru studenţi. A da o pâine unui om, a-l face să existe într-o profesiune vocaţională unde munca nu ajunge, pentru că trebuie să fii şi dotat pentru ea, este ceva foarte important.
Nu ştiu ce simte scriitorul când scrie, nu ştiu ce simte compozitorul când compune. Ştiu ce simte un actor când joacă: o răspundere foarte mare. Este un cuvânt care nu se mai foloseşte la noi. Răspunderea fiecărui om, nu numai a celui care trebuie să dea socoteală dacă în magazie sunt tot atâtea tone de lemne câte au fost ieri. Este profesia în care e ca la război. Indiferent ce relaţie ai cu cei de lângă tine, indiferent dacă îi urăşti, dacă-i iubeşti prea tare, de partenerii pe care îi ai, în clipa în care intri să joci eşti ca soldatul în tranşee. Trebuie să fii sigur că acela de lângă tine ţi-e umăr la umăr, nu te împuşcă pe la spate. Asta creează o anume relaţie pe timpul unor repetiţii, unde pot fi înfruntări, certuri, dar niciodată trădare. Niciodată. Secretul prieteniei cred că este sinceritatea. Nu te poţi certa cu un duşman. Să te cerţi cu cineva, a avea o părere opusă, a fi vehement în a-ţi apăra punctul de vedere nu se poate face decât cu un prieten. Este un avantaj mare. Câteodată îl convingi tu că ai dreptate, altă dată te convinge el, dar sunteţi de aceeaşi parte a baricadei.
Actoria este o profesie fără manual. Există fel de fel de cărţi despre teatru, dar nicăieri, în nicio şcoală din lume, nu există un manual. Poţi învăţa cum să te mişti, cum să vorbeşti, cum să cânţi, lucruri tehnice, care sunt multe şi importante, dar ca artă nu. Există mărturii senzaţionale. Citeşte-le pe toate şi fă cum simţi tu! Cam asta înseamnă a fi actor. Este foarte interesant şi mulţumesc întâmplării care m-a făcut să intru în această profesie. Am trăit între oameni minunaţi, am avut norocul să am nişte colegi extraordinari, am stat permanent în legătură cu talentul şi marele talent. Mi-aduc aminte de ceva ce a spus odată George Constantin, când l-am invitat la şcoală ca să-l vadă pe fiul lui, Mihai Constantin, care mi-era student. L-am rugat să le spună ceva studenţilor şi a spus că nu are ce. Nu putea face asta în două cuvinte şi avea perfectă dreptate. Atunci le-a zis aşa: «Niciodată nu m-am urcat pe scenă, la repetiţie sau la spectacol, fără ca să mă coste!». A te costa înseamnă în termenii noştri să fii cu totul şi cu totul acolo unde îţi faci treaba cu toată concentrarea ta, cu toate capacităţile tale, cu toată memoria ta, îndemânarea ta. Costă. Te epuizează. La acest mare actor am observat pentru prima dată un lucru. Cu cât eşti mai avansat în profesie, mai bun, celebru, unic, cu atât emoţiile sunt mai mari, pentru că şi răspunderea e mai mare. Nu poţi spune despre un actor că este mai mare decât altul după cum nu poţi spune nici că Mozart e mai mare ca Beethoven. Dar George Constantin face parte din categoria aceea care duce lumea mai departe. Au fost mulţi actori din aceeaşi categorie. Nu trebuie să oftăm, căci vine altceva. Vine altceva de genul Mihai Constantin, sau Oana Pellea, sau Vlad Ivanov sau Andi Vasluianu.
M-aţi întrebat ce am făcut în ultimul an, v-am spus că m-am mutat, am citit mult şi am văzut mult teatru. Mă duc foarte des să văd teatru independent, pentru că acolo sunt talentele, există, se manifestă, dar fără mijloacele pe care un teatru subvenţionat le poate da. Teatrul este o profesiune tragică în momentul de faţă. Sunt copii minunaţi care se pierd, se chinuiesc, plătesc ei ca să apară pe scenă, iar această ignorare a talentului este o crimă, cred eu. Am mers să-mi văd studenţii, pentru că am legat relaţii de prietenie cu aceştia. O prietenie profundă. Învăţ mult de la ei. Între un profesor bun şi un elev bun calea de învăţare este de ambele părţi, calea de predare vine din ambele părţi.
Nu regret că am făcut această profesie pentru că am fost foarte fericită. Este o aniversare frumoasă acum, dar sunt şi speriată, pentru că 80 de ani e o vârstă. Pentru mine un om de 40, când eu aveam 20, era un hodorog. Salutam pe toată lumea care era mai mare ca vârstă ceea ce astăzi ar fi chiar o prostie. La 80 de ani mi se pare că trebuie să fii mort demult.
Poţi fi fericit în profesiunea aceasta. Când îl faci pe celălalt fericit e dumnezeiască această profesie. Te aplaudă publicul, e o bucurie, dar cred că e o mitocănie să se ridice în picioare la fiecare prostie. E nesimţire faţă de cel din spate care poate nu vrea să facă asta!”
Citește pe Antena3.ro
