Despre sentimentul naturii…

Sentimentul naturii nu e atît de pur cum ar părea la prima vedere şi cum ar fi firesc să fie… Adeseori găsim ascunse şi în acest sentiment contradicţiile şi spaimele noastre.

PUBLICISTICĂ
Sentimentul naturii nu e atît de pur cum ar părea la prima vedere şi cum ar fi firesc să fie… Adeseori găsim ascunse şi în acest sentiment contradicţiile şi spaimele noastre. Am văzut oameni care au început să iubească natura cînd afacerile nu le-au mai mers şi atunci şi-au transformat invidia în alpinism. Unii oameni se îndreaptă cu gingăşie spre flori din dispreţ faţă de oameni. Ce ură atroce poate să se ascundă în gingăşia cu care sînt uitaţi trandafirii… Nu este adevărat că cine iubeşte florile iubeşte oamenii… Iubirea care nu este decît o reacţie nu se poate numi iubire… Alţi oameni caută în natură absolutul, ei cred că, dacă eşti mai aproape de soare, eşti şi mai aproape de adevăr… Interesant de remarcat este că, în conştiinţa multor oameni, sentimentul naturii se asociză aproape mecanic cu obsesia călătoriei, a evadării, ca şi cum natura ar fi un drum, un ţel, şi nu o realitate imediată… De aceea există poate nostalgia munţilor îndepărtaţi, şi de aceea nu se opresc ei în faţa florilor din preajma lor. Natura nu este muzeu care poate fi vizitat ca turist, natura sîntem chiar noi… Ca să înţelegem copacii, trebuie să coborîm în adîncul nostru. Cînd noi denumim o floare, o analizăm ştiinţific, ne-am şi situat în altă zonă, am oprit comunicarea directă dintre noi şi flori… A privi o floare înseamnă a fi şi tu, în acea clipă, o floare.

•  Teodor Mazilu