Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia şi Moşii de iarnă

Creştin-ortodocşii prăznuiesc mâine două importante sărbători. Ca în fiecare an, la 9  martie se face pomenirea Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia, însă, anul acesta, sunt prăznuiţi şi Moşii de iarnă, sărbătoare marcată în calendarul creştin-ortodox cu o zi înaintea lăsatului sec de carne, când se face pomenirea tuturor morţilor din neam, cunoscuţi şi necunoscuţi.

Cei 40 de Mucenici din Cetatea Sevastiei, după cum ne spune Sinaxarul, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. “Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele, în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei care le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar, de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu Sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe Sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei. Iar când s-a făcut ziuă, Sfinţii care erau leşinaţi de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei”, aflăm din volumul “Vieţile Sfinţilor de peste tot anul”. Despre suferinţele Sfinţilor Mucenici care nu au abandonat dreapta credinţă întru Hristos, indiferent de chinurile cărora au fost supuşi, sunt multe mărturii. Sinaxarul spune că după zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul. Dar mama sa, care în tot timpul cât Mucenicii pătimiseră rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi. Încremenită de durere, privindu-i fiul chinuindu-se, întinzându-şi mâinile, l-a încurajat spunându-i: “Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta!”.

“După ce Sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna Lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte căruţe şi încărcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit către ţărmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi văzând că tânărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe. Când mama lui a văzut însă că rămâne singur, a socotit că lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile Sfinţilor, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, când l-ar vedea şi pe el mort şi părăsit împreună cu ceilalţi.

Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci, mama, simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile Sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se înnumere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile Sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu. Dar acolo, prin purtarea de grijă a Lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură de unde, fiind scoase de mâinile creştinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăţie de neînstrăinat.” (Vieţile Sfinţilor de peste tot anul)